Lucian Zup s-a născut în Iaşi, în data de 8 octombrie 1978. A urmat Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere, este doctor în Filologie. Profesor, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi, agent imobiliar. În prezent este bibliograf în cadrul Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Asachi” Iaşi. A publicat romanele Râul curge lent (premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi), Istoric. În lucru, romanul Fumatul interzis.
A tradus: Cuvânt înainte la viaţa unui scriitor de Alain Robbe-Grillet şi Paludes de André Gide.
A locuit câteva luni în S.U.A., apoi în Franţa.
Părinţii au vrut să-l ia pe Alin cu ei la o înmormântare.
Un fost coleg de facultate de-al tatălui. Game over. Tânăr, spuneau ei îngrijoraţi, uite cum te loveşte boala, nici n-o simţi cum ţi s-a strecurat pe sub piele, de-aia trebuie să ai mare grijă ce mănânci sau ce faci încă de copil. Şi să asculţi vorbele părinţilor, că ei îţi vor binele. Chiar dacă nu întotdeauna ţi se pare.
– Nu, nu vreau să merg, a refuzat Alin misiunea printr-un simplu clic verbal, mai hotărât ca niciodată în toată cariera lui de erou.
Era o misiune care n-avea cum să-i aducă niciun fel de experienţă, deci n-o să avanseze la nivelul următor. Cele deja făcute îţi dau puţine puncte de experienţă. Că mai fusese la câteva înmormântări şi toate au fost la fel. Multe creaturi mari, de toate speciile, care se-adună în grupuleţe şi discută de-ale lor. Când se-apropie Alin cu ai lui, îl trag de obraji şi-i ciufulesc părul, apoi îi spun ce mare s-a făcut, cum merge cu şcoala, da cu fetele şi altele la care n-are prea multe opţiuni de răspuns şi din care nu poate selecta un curs al acţiunilor lui viitoare. Când nimerea peste astfel de personaje în jocuri şi le accesa din greşeală, dădea clicuri peste clicuri până se termina tot dialogul, ca apoi să-şi vadă de treburile mai importante. Niciodată nu era atent la replicile alea. Sunt întotdeauna la fel şi nu te-ajută să capeţi o nouă misiune ca să ajungi la următorul nivel.
Creatorii jocului vor să dea impresia de realitate, când vorbeşti fără să spui nimic şi cu aceleaşi replici de fiecare dată. De obicei acolo, când întâlneşti astfel de mulţimi de creaturi, unele dintre ele au la vânzare chestii utile, poţiuni, mâncare sau băutură care-ţi pot umple bara de viaţă sau pe cea de magie în cazul în care ai nevoie sau chiar au arme interesante, deşi de multe ori mai slabe decât cele pe care le găseşti în timpul aventurilor. Iar uneori sunt unii care-ar vrea să faci ceva pentru ei, iar pentru asta primeşti diferite chestii, inele magice, pumnale vrăjite, mantii protectoare, poţiuni de putere sau cu otravă pentru inamici, bani sau altele de genul ăsta, plus experienţă. Astea nu se-ntâmplă şi-n afara consolei. Aici cele mai multe personaje par setate să te-ncurce cu replici aiurea şi la care nu poţi da clic să scapi mai repede.
Cel răpus e înghesuit în sicriu, cu faţa şi mâinile ţepene şi galbene ca turnurile unui fort conservate în ruină după ce fusese killerită toată soldăţimea locuitoare. Un bărbat în sutană neagră care mătură podeaua rosteşte incantaţii, uneori întărindu-le prin gesturi din mâini, cât şi cu obiecte magice. Însă nu se-ntâmplă nimic, eroul răpus rămâne la fel de nemişcat acolo, în cutia aia căptuşită cu alb din mijlocul mulţimii de creaturi în negru. Prin incantaţiile lui, preotul nu poate să-i umple bara vieţii, nici măcar cu câteva liniuţe, nici să răspândească vârtejurile alea de curenţi strălucitori care să vindece pe cei ce au nevoie. Se chinuie degeaba, asta-i clar.
Odată avea o julitură la genunchi şi-l ustura tare şi l-a întrebat pe preot dacă-l poate ajuta. Eventual să cânte câteva cuvinte dintr-o carte magică şi să pună mâna pe rană şi gata cu usturimea şi cu rana, i-a propus el soluţia pe care-o credea cea mai logică. Bărbatul s-a uitat ciudat la el, de la înălţimea sutanei, şi l-a invitat la o spovedanie. Cu toate că a selectat răspunsurile potrivite la întrebări şi a fost stropit cu un lichid ce-ar fi trebuit să fie magic, usturimea nu s-a dus, nici pielea nu s-a închis la loc peste dunguliţele sângerânde. Poate nu dăduse peste vreun vindecător destul de avansat încît să-i rezolve treaba cu rana.
În astfel de momente, prin faţa ochilor lui Alin se derulau creditele companiei producătoare de vieţi pentru eroul care tocmai fusese învins, cu un crew care l-a proiectat, altul care l-a adus pe lume, altul care i-a conceput familie şi copii, altul cu armele cu care a avansat până acuma, altul cu primejdiile pe care a trebuit să le înfrunte, ca să nu fie boring jocul, şi alte crew-uri pe care n-a mai avut răbdare să le desluşească în curgerea lor în sus. Eroul ăsta n-a avut suficiente skill-uri să treacă de dragonul cu foarte mult health, unul din boşii mari. Poate dac-ar fi folosit nişte cheat-uri sau mod-uri, chiar dacă nu e prea cinstit. Sau dac-ar fi luat un save înainte, ca să se poată pregăti de confruntarea cu boss-ul ăsta. Sau să-l evite. Cu toate astea, Alin a observat că, dacă nu eşti în faţa consolei, funcţia de salvare nu merge, ceea ce înseamnă că nu poţi lua lucrurile de la capăt dacă nu-ţi convine cum au ieşit.
Şi-apoi urma masa. Toate creaturile alea mari se aşezau să mănânce şi să bea. Asta nu era neapărat ceva rău. Lăsând la o parte treaba cu băutura, iar Alin era îndemnat din când în când la o gură de vin, că e bărbat, dar puţin, că e copil, însă lui nu-i plăcea gustul ăla care-l făcea să se strâmbe şi-i împrăştia fiori prin tot corpul, treaba cu mâncarea era foarte bună. Cât îi plăcea să mănânce lui Alin, carne dar şi dulciuri. Mâncarea îi regenera energiile pierdute. Unii spuneau că e gras, dar ăştia habar n-aveau că grăsimea lui acţiona ca un strat protector şi n-avea de gând să renunţe la el, abţinându-se de la mâncare, cum îi pretindeau ăia.
Totuşi asta venea la pachet cu discuţiile cu creaturile alea mari, mereu aceleaşi, mereu plictisitoare. Căci de-obicei voiau să-i afle părerile despre diverse lucruri, deşi el n-avea nicio părere despre nimic şi, chiar dac-ar fi avut, ar fi vrut să fie lăsat în pace.
Şi-apoi poate mai avea timp să bage un joc. În ultima vreme cam ducea lipsă de timp. Părinţii îl puneau să-nveţe pentru şcoală, ca şi cum ăsta ar fi fost cel mai important lucru din lume, iar asta nu-i mai lăsa prea mult timp să joace. Avea pe consolă o grămadă de jocuri pe care n-a mai apucat să le ducă până la capăt. Abia aştepta să plece ei de-acasă sau să primească vizitatori sau să adoarmă mai devreme.
Deci avea o hoardă de motive să nu meargă.
Nu erau desigur de spus cu voce tare. Ai lui s-ar fi luat de fiecare motiv şi l-ar fi lăsat fără, ca şi cum ar fi fost o ceaţă pe mintea lui. Şi i-ar mai fi zis c-o face doar din comoditate, că-i lene să iasă din casă. Complet neadevărat.
– Hai cu noi, lasă mofturile, i-a spus mama. Ce să faci acasă, să joci jocuri pe calculator ca să-ţi strici ochii?
Asta era dragoniţa cu solzi roşii, care scuipa flăcări şi uneori îi punea probleme serioase. Era dificil să treacă de ea. Nu era una din creaturile alea pe care să le învingă pentru a trece la nivelul următor şi să nu mai aibă treabă cu ea. Bara roşie a vieţii niciodată nu cobora la nivelul zero şi, dacă o făcea, cobora doar pentru a o lua de la capăt sau bea o poţiune care o regenera imediat.
Alin nu ştia cu ce se ocupă dragoniţa care scuipă flăcări. Când fusese întrebat la şcoală, s-a mulţumit să dea din umeri nedumerit. De fapt îi spusese, încă de mai multe ori, dar erau detalii prea puţin importante ca să-şi bată capul cu ele şi să le reţină. Poate era profă, deşi specia asta de vrăjitori, unii buni, alţii răi, avea prea puţine în comun cu cea a dragonilor. Trebuia să ia în considerare totuşi faptul că vrăjitorii îşi pot schimba forma şi acasă pot apărea ca nişte dragoni. Ciclopul deasupra căruia scria tata şi care acum stătea în spatele dragoniţei care scuipa flăcări, susţinându-i săgeţile de foc cu ajutorul unor priviri ce nu îngăduiau replică, afla destul de repede orice se petrecea la şcoală, note, pozne şi chestii din astea. Sigur era în legătură cu profii, dacă nu chiar unul din ei. Amândoi probabil. Altfel cum i-ar fi putut trânti atâtea chestii ca şi cum l-ar învăţa ceva şi fără să-l întrebe dacă-şi doreşte să fie învăţat chestiile alea care nu-i folosesc la nimic? Şi primea răsplăţi dacă făcea cum spuneau ei. În loc de note, câte un joc nou, ceea ce era bine, mult mai bine.
Plus că de multe ori îi găsea acasă când se-ntorcea de la şcoală. Aflase de la colegi că în alte meserii părinţii se-ntorc târziu acasă şi copilul are tot timpul să facă ce vrea. Nu şi personajele astea care vegheau asupra lui. Singura lor ocupaţie, în timpul în care nu se vedeau, era să se antreneze pentru a-şi folosi mai eficient armele din dotare. Dacă nu era atent, flăcările aruncate de mamă îl pârleau destul de tare. Şi asta ca să-i reproşeze că nu luase o notă prea bună la nu ştiu ce obiect, că nu se comportase cum trebuie cu nu ştiu ce prof, să nu-şi mai regenereze forţele mâncând înaintea orelor de masă regulate, să-l verifice la lecţiile pe a doua zi şi la teme şi alte flăcări de genul ăsta.
Dar, lăsând astea la o parte, ăsta era un atac. Cum să numească dragoniţa ce scuipă flăcări jocurile pe consolă jocuri pe calculator?! Există o diferenţă uriaşă între ele. Alin le explicase de mii de ori diferenţa. Mai ales mergând pe faptul că lumea pe consolă ţi se pare mai reală decât realitatea, pentru că te poţi transpune mai uşor în pielea personajului, vezi o grămadă de detalii redate cât mai fidel şi cu mai multă imaginaţie decât cele de-abia privite în drumul dinspre casă şi şcoală şi înapoi, ai şi multe creaturi cărora le poţi distinge adevărata înfăţişare, nu să te chinui s-o ghiceşti. Şi altele.
Fragment din romanul „Manual de jocuri pentru copii” de Lucian Zup, în curs de apariţie la editura Junimea, Iaşi, colecţia Epica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
