Fata care se îndrăgosteşte de ea însăşi
După prima noapte din viaţa ei petrecută cu un bărbat, tânăra fată de împărat din Călin (file din poveste) se simte cu totul alta, devine conştientă de propria-i feminitate, se îndrăgosteşte de ea însăşi. Este un portret psihologic pe care poetul îl face cu seriozitatea unui Balzac (şi, bineînţeles, cu mijloacele unui poet).
Mereu ne închipuim că Eminescu, cu privirea îndreptată spre stele, nu-i vede pe oameni. În realitate, el vede tot. Numai că nu-l interesează tot. Mi-aduc aminte ce mi-a spus odată Nichita Stănescu. Eram la o masă, la Athénée Palace, unde poetul cu înfăţişare de zeu nordic îşi invitase prietenii ca să sărbătorească primirea unui premiu literar. La un moment dat l-am surprins pe unul dintre invitaţi, un foarte popular prozator şi cronicar sportiv, cum ascundea în servietă două sticle de whisky, ştiind că totul va fi plătit de Nichita Stănescu. Aveam 23 de ani − şi intransigenţa morală a acelei vârste − şi mă întrebam dacă trebuie sau nu să divulg fapta ruşinoasă. Nichita Stănescu mi-a spus ocrotitor-tandru: „Nu te mai frământa! Să nu crezi că nu am văzut! Văd tot. Dar nu are nicio importanţă. Dacă pe el asta îl bucură, mă bucur că se bucură.”
Sunt multe observaţii profunde privind psihologia unor oameni dintre cei mai diferiţi în poezia lui Eminescu.Te şi întrebi, descoperindu-le, când a avut timp poetul să înţeleagă atâtea despre semenii săi (la poemul Călin, de exemplu, a lucrat cu intermitenţe între 1871 şi 1876, ceea ce înseamnă între 21 şi 26 de ani!). Deocamdată să admirăm fineţea şi graţia cu care îşi reprezintă Eminescu narcisismul fetei recent transformate în femeie:
„Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci, se priveşte în oglindă,/ Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume/ Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume,/ Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă/ Cum că ea − frumoasa fată − a ghicit că e frumoasă.”
S-a remarcat faptul că puţini prozatori români sunt capabili să descrie sau să analizeze convingător viaţa sufletească a unui personaj feminin. Cei mai mulţi o înfrumuseţează neverosimil, prin idealizare, iar alţii, misogini, o simplifică până la caricatură. Iată că un poet înţelege înaintea lor şi mai bine decât ei ce se petrece în sufletul unei femei la scurtă vreme după ce a devenit femeie. Prima ei noapte de dragoste este înregistrată ca un succes. Şi ca un motiv de nelinişte, de curiozitate, de regret, de teamă, de speranţă, dar mai ales ca un succes. Puterea ei de atracţie a fost confirmată!
Năzuinţele nebuloase din perioada nubilităţii, dorinţa nedeclarată, dar intensă a fecioarei de a fi aleasă de un bărbat, temerea că nu va fi, pentru că nu ştie dacă este cu adevărat frumoasă sau doar i se pare (aşa cum uneori i se pare că este cu desăvârşire urâtă), toate acestea au rămas simple amintiri. Experienţa a fost făcută şi a reuşit! Mijloacele de seducţie au funcţionat!
După trecerea cu bine a acestui examen de admitere în condiţia de femeie, ea îi este recunoscătoare propriului ei trup. Îl priveşte cu ochii cu care îşi închipuie că l-a privit bărbatul, îl mângâie, îl iubeşte:
„Ce şopteşte ea în taină, când priveşte cu mirare/ Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare?/ «Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător/Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor.../ Şi de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi/ Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz/ Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,/ Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut./ Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz −/ Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz?/ Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,/ E temeiul că acestea fericit pe el îl fac./ Şi mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui −/ Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimănui,/ Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,/ Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!»”
Ca întotdeauna când face tabloul unei femei, Eminescu foloseşte pensule subţiri şi culori diafane. În plus, imaginează atitudini care par gândite de un coregraf:
„Şi de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi/ Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz/ Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,/ Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.”
Cum reuşeşte Eminescu să înţeleagă lumea dintr-o perspectivă realistă şi, în acelaşi timp, să-i evidenţieze sublimul, iată un secret de fabricaţie pe care ar fi bine să-l cunoască şi poeţii de azi, care cred că dau dovadă de realism (hiperrealism, minimalism etc.) numai dacă spală realitatea de poezie.
Sentimentul fiicei de împărat că totuşi a săvârşit un hybris devenind femeie este sugerat de evocarea în continuare de către ea a unui „zburător”, care ar fi vizitat-o în vis. Este o formă inocentă de mistificare, inventată de ţăranii noştri cuviincioşi de altădată şi păstrată în folclor.
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
