Subţire, uşoară, aproape imponderabilă...
Se poate schiţa un portret generic al „iubitei” din poeziile lui Eminescu. Este o femeie tânără, subţire şi mlădioasă, fără greutate, aproape plutitoare:
„Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân- în poale/ Pluteşti ca visul de uşor.”
(Aşa îşi va descrie şi Grigore Vieru mama, dând însă imponderabilităţii o nuanţă de sfinţenie: „Uşoară, maică, uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ.”).
Iubita eminesciană este palidă, nu bronzată. (Într-o conferinţă ţinută la Teatrul Naţional, Neagu Djuvara s-a amuzat pe seama preferinţei bărbaţilor de azi pentru femeile bronzate, vorbind de o africanizare a Europei, în care, pe vremuri, cavalerismul presupunea adorarea unei femei complet înveşmântate, ferite de soare.) Şi este, mai ales, „blondă” – cuvânt pe care Eminescu îl foloseşte în poeziile din tinereţe, pentru a-l înlocui apoi, treptat, cu „bălaie”. „Blondă”, un împrumut franţuzesc, din vocabularul tinerilor ironizaţi de Eminescu, avea în secolul nouăsprezece o nuanţă mondenă. Poetul încerca să cosmicizeze acest cuvânt, prin construcţii de genul „o blondă rază”. Însă în portretizarea iubitei preferă, de la un moment dat, adjectivul bălaie, mai bine asimilat de limba română, mai bine rotunjit de trecerea timpului. Diferenţa dintre cochetul cuvânt blondă şi romanticul cuvânt bălaie se păstrează de altfel şi azi. Există bancuri cu blonde, dar nu ne putem imagina bancuri cu femei bălaie.
Subţire, uşoară, aproape imponderabilă, cu pielea albă, neatinsă de soare, cu părul blond, căzându-i liber pe umeri, aşa arată iubita din poezia eminesciană. Este un portret stilizat, redus la esenţa feminităţii, aşa cum pasărea măiastră a lui Brâncuşi reprezintă nu o pasăre, ci ideea de zbor. Poetului nu-i lipseşte capacitatea de a face portrete expresive, unele pitoreşti şi de neuitat, cum este de exemplu acela al craiului din Călin. File din poveste :
„O, tu craiu cu barba 'n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii./ Bine-ţi pare să fii singur, craiu bătrân fără de minţi,/ Să oftezi dup'a ta fată, cu ciubucul între dinţi?”
Dar pe iubita sa eterică Eminescu evită să o descrie, fiindcă o descriere ar presupune o examinare prealabilă, cu spirit critic, şi o înregistrare a datelor ei de identitate plastică, de genul semnalmentelor dintr-un paşaport.
Poetul preferă un portret cu o plasticitate filtrată. În romanul Matei Iliescu al lui Radu Petrescu protagonistul îşi vede iubita pentru prima dată în oglindă, într-un spaţiu virtual, lipsit de materialitate. O asemenea dematerializare este practicată, iată, cu alte mijloace, cu aproape un secol înainte, de un mare poet.
Momentul de maximă spiritualizare a portretului iubitei îl găsim într-o poezie compusă parcă în joacă, De-or trece anii...:
„De-or trece anii cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăce,/ Pentru că 'n toat'a ei făptură/ E-un «nu ştiu cum» ş'un «nu ştiu ce».”
Poetul repetă ideea, în diverse variante, cu o inventivitate ludică, aşa cum fac copiii în folclorul lor :
„M'a fermecat cu vr'o scânteie/ Din clipa'n care ne văzum?/ Deşi nu e decât femeie,/ E totuşi altfel, «nu ştiu cum».// De-aceea una-mi este mie/ De ar vorbi, de ar tăce;/ Dac' al ei glas de armonie,/ E şi 'n tăcere-i nu ştiu ce».”
Şi poemul se încheie după legile simetriei, cu un refren inversat :
„Astfel robit de-aceeaşi jale/ Petrec mereu acelaşi drum…/ În taina farmecelor sale/ E-un «nu ştiu ce» ş'un «nu ştiu cum».”
De la „E-un «nu ştiu cum» ş'un «nu ştiu ce»”, poemul ajunge la „E-un «nu ştiu ce» ş'un «nu ştiu cum».”.
Eminescu nu spune nimic despre fiinţa pe care o iubeşte şi prin aceasta spune esenţialul. Altădată o desena fugitiv, aşa cum ar desena cineva o siluetă cu o nuia pe suprafaţa apei, acum nu-i face nici acest portret fluid, ci o defineşte prin incapacitatea de-a o defini. Ea nu are concreteţe de femeie, ci rămâne o prezenţă plină de farmec, inanalizabilă. Şi totul este rostit în joacă, dintr-un fel de voioşie ştrengărească. Cu binecunoscutul său simţ muzical, poetul apasă capricios-mecanic pe claviatura de cuvinte. Parodiază muzica, fiindcă nu vrea, de data aceasta, gravitate. Vrea doar să o sărbătorească şi să o răsfeţe pe o femeie, eliberând-o de orice determinare prozaică.
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
