Există în activitatea unor diplomaţi-istorici unele episoade care nu au fost elucidate până la capăt. Este cazul lui Gheorghi Vasilievici Cicerin (1872-1936), ministru de Externe (Comisar al poporului) al Rusiei în perioada bolşevică şi a Uniunii Sovietice (1918-1930).
Aristocrat şi revoluţionar
Se trăgea dintr-o familie de aristocraţi, înrudită cu cea a scriitorului Alexandr Puşkin. Tatăl său, Vasili N. Cicerin, a fost un diplomat în serviciul Imperiului Rus.
Pasiunile sale din tinereţe, pe care le-a urmărit întreaga viaţă, au fost muzica şi istoria. De asemenea, era poliglot, cunoscând mai multe limbi europene şi asiatice.
După ce a absolvit cursurile de istorie şi filologie ale Universităţii din Sankt Petersburg, Cicerin a început să lucreze la arhivele Ministerului Rus al Afacerilor Externe (1897- 1903).
Exilul
Deşi era moştenitorul unei averi apreciabile, tânărul Cicerin s-a integrat mişcării revoluţionare, în pregătirea Revoluţiei din 1905, fiind obligat ulterior să plece într-un exil în câteva capitale europene (Londra, Paris, Berlin), care va dura 13 ani.
Se alătură facţiunii menşevice din Partidul Social-Democrat al Muncii, dar mai târziu va fi un apropiat al lui Lenin.
Este arestat de autorităţile britanice pentru propaganda antirăzboinică. După Revoluţia din octombrie 1917, în urma demersurilor primului Comisar al poporului pentru afaceri externe, Leon Troţki, este eliberat în schimbul mai multor cetăţeni britanici aflaţi în Rusia, printre care şi ambasadorul George Buchanan
Ministru de Externe
După reîntoarcerea în Rusia la începutul anului 1918, Cicerin a aderat oficial la partidul bolşevicilor şi a devenit adjunctul lui Troţki la Ministrul de Externe în timpul negocierilor de pace care au dus la semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, tratat care a marcat ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, semnat la 3 martie 1918. Prin acest tratat, care prevedea cedări teritoriale pentru Rusia sovietică, Lenin a încercat să obţină răgazul pentru consolidarea statului bolşevic, ceea ce se poate spune că a reuşit.
După ce Troţki demisionează, în urma unor divergenţe cu unele personalităţi din conducerea Partidului bolşevic, care ulterior se vor adânci, la 30 martie 1918, Cicerin este numit Comisar al poporului pentru afaceri externe.
Nu trebuie trecut cu vederea că Cicerin a făcut parte din 1919 din conducerea Cominternului (Internaţionala a III-a), organizaţie comunistă fondată în 1919 de Lenin, care are avea ca scop lupta prin toate mijloacele posibile, inclusiv lupta armată, pentru răsturnarea burgheziei mondiale şi pentru formarea unei republici sovietice internaţionale.
Pe plan extern, Cicerin a fost favorabil unei politici progermane şi antibritanice, iar eforturile sale s-au îndreptat în sensul recunoaşterii statului sovietic şi integrării sale în relaţiile externe ale Europei, demers obligatoriu la aceea vreme pentru consolidarea sa după haosul provocat de revoluţie şi războiul civil.
Participă în 1922 la Conferinţa de la Geneva şi semnează Tratatul de la Rapallo cu Germania, la 16 aprilie 1922, prin care fiecare parte renunţa la pretenţiile teritoriale şi financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk. Tratatul de la Rapallo a fost foarte important pentru Rusia, al cărei guvern sovietic nu fusese recunoscut până atunci de niciun stat. Prin semnarea acestui tratat, Germania recunoştea guvernul sovietic, scoţând astfel ţara din izolarea diplomatică în care aceasta se afla din 1918. Acest tratat avea însă şi clauze secrete privind colaborarea pe plan militar între Rusia şi Germania.
Continuă apropierea de Germania, având relaţii cordiale cu ministrul de Externe Ulrich von Brockdorff-Rantzau, devenit ulterior ambasador în Rusia.
Şi pe plan bilateral, Cicerin are merite în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice cu Turcia şi Iran.
De remarcat că Cicerin a întreţinut relaţii cu o serie de personalităţi culturale din alte ţări, între care scriitorul italian Gabriele d’Annunzio, laureat al Premiului Nobel.
Deşi a fost ales în Comitetul Central al Partidului bolşevic, Cicerin nu s-a implicat în luptele politice intestine ale vremii, ceea ce l-a făcut vulnerabil.
Deşi activitatea ca ministru de Externe a lui Cicerin a fost benefică pentru tânărul stat sovietic, după înlocuirea sa cu adjunctul Maxim Litvinov, cauzată mai ales de motive de sănătate, şi moartea sa, personalitatea lui Cicerin a dispărut, pur şi simplu, din istoria Partidului Comunist şi a URSS. „Cazul Cicerin” se încadrează în valul de epurări dezlănţuit de Stalin, având în vedere că diplomatul fusese, la un moment dat, colaborator al lui Leon Troţki, cel mai mare duşman al „ţarului roşu”.
În tot cazul una din nenumăratele cazuri în care Stalin şi-a arătat „recunoştinţa” pentru persoane care avuseseră merite incontestabile faţă de statul sovietic, dar nu corespundeau ideilor sale de conducător absolut al Uniunii Sovietice.
De altfel, şi urmaşul lui Cicerin la conducerea Ministerului de Externe, Maxim Litvinov, a avut o soartă asemănătoare: a fost înlocuit intempestiv cu unul dintre acoliţii lui Stalin, Viaceslav Molotov, care şi-a pus semnătura pe Pactul Molotov-Ribbentrop, de tristă amintire, la 23 august 1939.
Ca şi alţi diplomaţi importanţi pe care i-a avut Uniunea Sovietică, personalitatea lui Cicerin a reintrat în atenţia istoricilor, mai ales a celor străini, abia în anul 1980, când a apărut volumul lui Timothy Edward O’Connor, „Diplomacy and Revolution: G.V. Chicherin and Soviet Foreign Affairs, 1918-1930”. Este pusă în discuţie compatibilitatea între două noţiuni de fapt greu de „împăcat”: diplomaţia şi revoluţia.
„A devorat literalmente tone şi tone de documente secrete”
Înainte de a fi numit ministru de Externe, Cicerin a preferat un post în Arhiva acestui Departament, în care, potrivit pasiunii sale încă din tinereţe, a desfăşurat cercetări intense. Aşa cum arată unul din cercetătorii activităţii sale, Valentin Urum („Gheorghi Cicerin”, în „Diplomaţi iluştri”, 1966), Cicerin „susţinut de o memorie uluitoare, în cei şase ani cât a muncit la arhivă, a devorat literalmente tone şi tone de documente secrete ale diplomaţiei imperiale, îndeletnicire cu consecinţe serioase asupra viitorului său”.
Unul dintre rezultatele acestei activităţi a fost alcătuirea, în 1902, împreună cu un alt diplomat-istoric, N.P. Pavlov-Silvanski, unei impunătoare monografii consacrate Ministerului Afacerilor Externe, prilejuită de centenarul acestei instituţii create printr-un ucaz al ţarului Alexandru I.
Înainte de a emigra în 1904, Cicerin depusese spre conservare la o bancă din Petersburg manuscrisul consacrat activităţii lui A.M. Gorceakov, ministru de Externe al Rusiei între 1856 şi 1883. Manuscrisul a fost descoperit abia la câteva decenii după conceperea lui.
De fapt, acest text îi dă posibilitatea lui Cicerin de a examina realităţile mondiale în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Unul dintre motivele care l-au făcut pe Cicerin să se ocupe de acest personaj a fost faptul că el a fost un reprezentant tipic al curentului liberal-reformist, care, la vremea aceea, constituia un progres şi în diplomaţie. Cicerin identifică şi unele limite ale acestui curent, ceea ce îl va face ulterior să se îndrepte către ideologia comunistă.
Dar ce l-a făcut pe Cicerin să ascundă de ochii intransigentei cenzuri ţariste acest manuscris? Probabil tocmai faptul că el conţinea o serie de idei inovatoare, considerate drept intolerabile de autorităţile ruse din aceea perioadă, care puteau reacţiona cu duritate, ceea ce i-ar fi putut pune în pericol viitoarea carieră diplomatică. În tot cazul „secretul manuscrisului” lui Cicerin rămâne un subiect de dezbătut pentru cercetătorii perioadei.
Se poate spune că ideile exprimate de Cicerin în acest text, ca şi în altele pe care le va publica, demonstrează că ele nu aparţin unui „funcţionar diplomatic comun, ci unui gânditor original”.
Într-adevăr, Cicerin a publicat şi câteva studii istorice şi politologice în care se afirmă această perspectivă inovatoare, desigur în cadrul impus de ideologia comunistă: „Patru congrese”, apărut în anul semnării tratatului de pace la Versailles, „Rusia şi popoarele asiatice”, „Doi ani de politică externă a Rusiei sovietice” (1919), „Un an de politică orientală a Puterii sovietice” (1921), precum şi câteva articole între care „Cinci ani de diplomaţie roşie” (1922), „Lenin şi politica externă” (1924), „Noua etapă a antagonismelor mondiale” (1924).
Unele dintre aceste texte sunt menite să justifice o serie din iniţiativele de politică externă ale Rusiei sovietice, dar altele au implicaţii mai largi, cum este eseul „Patru congrese”, referitor la Congresul de la Viena din 1815, Conferinţa de pace de la Paris din 1856, Congresul de la Berlin din 1878 şi Conferinţa de pace de la Versailles, în care, între altele, susţine: „concertul european s-a transformat în prezent într-un concert universal”, ideea ce va fi confirmată de evoluţiile viitoare în domeniul diplomaţiei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
