Hélène Grimaud este o strălucită pianistă. S-a născut în 1969, la Aix-en-Province, a descoperit pianul la şapte ani, a studiat la Conservatorul din Paris cu Jacques Rouvier, în 1985 a cîştigat Marele Premiu al Discului Academiei Charles Cros, iar doi ani mai târziu şi-a lansat cariera profesională cu un recital solo la Paris, împreună cu Orchestra din Paris, condusă de Daniel Barenboim. Acum trăieşte în Statele Unite.
Cartea de faţă este a treia pe care a publicat-o (a apărut în toamna anului trecut la Albin Michel) şi este un amestec de autobiografie şi poveste fantastică.
*
* *
Am deschis manuscrisul cu mâinile tremurând. O mireasmă de alge şi de iod mi‑a invadat camera în timp ce ploaia începuse să cadă în şuvoaie peste oraş, împroşcând ferestrele cu nişte meduze minuscule şi grăbindu‑se apoi să cadă într‑o lungă perdea ce evoca, la rândul ei, reflexele moarate ale hârtiei manuale. Dezordinea în care fuseseră puse laolaltă foile mă ducea cu gândul la o rânduire precipitată. Pe pagini alternau nişte partituri uneori acoperite cu acvaforte semnate de un oarecare Max Klinger, dialoguri, desene, un extras de jurnal şi, în fine, două fotografii îngălbenite care m‑au făcut să scap pachetul din mână. Pe cea dintâi, cel mai lesne de recunoscut, tutelar ca un zeu barbar – cu ochii deschişi la culoare şi pătrunzători precum cei ai lupoaicei mele Alawa –, am desluşit chipul lui Johannes Brahms.
Coincidenţa – să fi fost însă vorba cu adevărat despre nimereală ? – se vădea prea extravagantă ca să nu mă şocheze. Am ţipat şi am aruncat manuscrisul cât mai departe, de parcă ar fi fost otrăvit. Foile i s‑au răspândit pe mochetă. Paginile acelea îngălbenite, desenele, notele, parfumul pe care‑l emanau păreau oarecum nelalocul lor în decorul riguros contemporan al camerei mele de hotel. Şi aveau ceva înduioşător. Mi‑am venit în fire, am adunat vraful şi, în cele din urmă, m‑am hotărât să studiez şi să clasez documentele. Mi‑au trebuit vreo zece zile ca să pricep natura comorii care îmi căzuse în mâini.
Am dedicat această primă seară, când s‑a prăbuşit cerul peste plajele baltice, peste smârcuri, peste lande şi peste portul din Hamburg, strădaniei de a înţelege legătura dintre muzică şi jurnal, dintre desene şi dialoguri, încercând să fac o cronologie, să stabilesc nişte concordanţe. Din acel puzzle de pagini îngălbenite, pe care nu le părăseau nici privirea lui Brahms, nici aceea a bărbatului din celălalt clişeu, şi care s‑a dovedit a fi Max Klinger, am dedus un prim element. Aceşti doi bărbaţi erau prieteni ; Johannes Brahms îi dedicase ultimele sale opere, adică cele Patru melodii serioase ; corespondaseră, fiecare în felul lui, cu mijloacele artei proprii, iar aceste frânturi de text în germană, din care nu pricepeam decât anumite pasaje, erau desigur rezultatul dialogului lor.
În prima seară, asta a fost tot. Am închis manuscrisul, sfârşită, şi, în ropotul ploii pe geamuri, mi‑am făgăduit că mă voi întoarce în dugheana de antichităţi ca să anchetez istoria acelui document. De unde provenea ?
Cine se descotorosise de el ? De ce‑mi fusese vândut cu acel preţ ridicol ? Analiza amănunţită pe care o operasem a îndepărtat ipoteza unor fotocopii. Şi‑atunci cum se justifica preţul pentru care îmi fusese cedat ? Să fi fost proprietarul magazinului chiar atât de străin de valoarea mărfii sale ? Pe măsură ce mă gândeam, realizam că la mijloc era o enigmă, aşa că mi‑am jurat să mă întorc la magazin. Sigur, dacă voi fi în stare să‑l regăsesc.
În săptămâna care a urmat, această hotărâre mi‑a ieşit din cap, pentru că am fost prea ocupată cu rebusul de texte şi desene care mă absorbise cu totul. I‑am cerut lui Hans Ingelbrecht, un prieten din Hamburg, să‑mi traducă textele din germană. Aşteptându‑i paginile, părăseam repetiţiile cu o grabă febrilă, pentru că eram obsedată de imaginile care dialogau cu notele şi pentru că eram sigură că multe dintre gravurile lui Max Klinger povesteau ceea ce trebuia eu să interpretez, indicându‑mi chiar forma şi forţa pe care s‑o confer mişcărilor, lucrul asupra motivelor. Mai mult, subliniau paradoxul unui concert aproape simfonic, care avea, cu toate acestea, modularea solitară a lupilor sub clar de lună. Rigoarea tehnică pe care o impunea partitura Concertului nr. 2 nu reducea cu nimic impresia de flux maritim a ansamblului, sugerată de acea acvaforte. Realizam întreaga energie epică pe care o indicau, împreună, cornul şi pianul în prima mişcare, şi imaginea acelui pianist îmbarcat, a harpei cu cap de om, a sirenei în extaz deasupra oceanului răscolit de vânturi şi spumă. Simţeam că există o legătură misterioasă şi activă între toate aceste elemente.
După nişte cercetări iconografice, am căpătat certitudinea că pusesem mâna pe reproducerea unei serii de crochiuri pe care Max Klinger le‑a desenat chiar pe partiturile lui Johannes Brahms, pe care‑l admira. Pe o parte din ele le‑a intitulat Brahmsphantasie. Nimic nemaipomenit în asta ; în Germania, cel puţin, Max Klinger era cunoscut şi, cu cât frunzăream mai mult desenele răzleţe, cele mai multe reprezentând animale, în parte mitologice, cu atât eram mai izbită de similitudinile cu universul lui Brahms, acest geniu al norilor negri, al cerurilor ameninţătoare şi al tufişurilor umede năpădite de brumă.
De‑abia când Hans Ingelbrecht mi‑a înmânat traducerea scrisorilor am devenit pe deplin conştientă de importanţa vrafului de foi. Aceste texte, dimpreună cu desenele şi notele muzicale, enunţau fragmente de istorii, fâşii de poveşti. Lectura scrisorilor răzleţe sugera că autorul lor era nimeni altul decât Johannes Brahms.
Această descoperire m‑a stupefiat. Era oare posibil aşa ceva ? Fierbeam de furie că nu ştiu mai bine germana. Câteva nume, frânturi de frază îmi săreau în ochi, provocându‑mi vertijul. Era vorba despre ţinuturi, peisaje, personaje misterioase pe care compozitorul părea să le fi cunoscut sau întâlnit. Am derulat în memorie lucrurile pe care probabil le citisem despre Brahms. Câteva amintiri au ieşit la suprafaţă. Copil fiind, îşi cheltuia puţinii bănuţi cumpărând romane şi poveşti. Mi‑am amintit câteva însemnări ale lui Robert Schumann care, cel dintâi, subliniase puterea evocatoare a muzicii sale. Nu mi‑a fost deloc greu să găsesc pasajul cu pricina. Degetele mele au dat cu nerăbdare paginile din Memoriile lui Schumann, una după alta, până ce am ajuns la cele consacrate lui Johannes Brahms: „De îndată ce s‑a aşezat la pian, a început să ne poarte prin ţări minunate. Ne‑a dus prin tărâmuri dintre cele mai vrăjite“. Şi, câteva rânduri mai încolo : „Atunci părea că s‑a ivit, aidoma unui torent clocotitor, adunat într‑o singură cascadă, un curcubeu alinător strălucind peste ape înspumate, în timp ce fluturii zburătăceau pe maluri şi se auzea cântec de privighetori“.
Eram tulburată de descoperirea mea, dar, de fapt, nu peste măsură de uimită. Mi‑au venit în minte şi alte mărturii, ca nişte piese de puzzle. Biograful Richard Specht, care ascultase multe dintre operele brahmsiene în „intimitatea camerei“ compozitorului, povestea că, adesea, acesta interpreta ca pentru sine, „murmurându‑şi în barbă poveşti dintre cele mai vrednice de interes“. Pe măsură ce scormoneam în textele celor care‑l cunoscuseră, semnele se înmulţeau. Cele Patru balade op. 10, care îi aminteau „atât de intens ceasurile crepusculare petrecute alături de Clara Schumann“, le compusese plecând de la nişte istorii înfiorătoare şi sumbre, în care visul şi reflecţia îl invită pe ascultător să depăşească simpla naraţiune muzicală. Ştiam că fusese pasionat de legende şi de ceţuri fantomatice. Ciulise deja urechea spre apus, către pustele scoţiene. Ţinuse minte balada Edwards, care era destăinuirea unui paricid, pe care un fiu o face mamei sale. Când i‑am expus lui Hans ipoteza mea, nu a părut surprins. Nu eram singura care presimţise talentul de povestitor al lui Brahms, mi‑a zis el.
— Hermann Hesse povesteşte de şocul resimţit atunci când, dincolo de loja sălii, la cele dintâi măsuri ale Concertului nr. 2, a perceput nişte „nesfârşite hăuri străbătute de nori şi de ceţuri ; se desenau munţi şi mări, iar o câmpie planetară, asemănătoare unui deşert, se întindea sub noi“…
M‑am înfiorat. Mi‑a revenit în minte ceea ce întrezărisem în oglinda lui Lewis Carroll. Preţ de o clipă, am revăzut, cu o limpezime halucinată, întinderea de zăpadă, peisajul îngheţat, cu lupi şi, în acelaşi timp, detaliile gravurii lui Max Klinger, oceanul fără capăt şi înălţimea cerului. Precum şi pădurea enigmatică la care imaginaţia mea încinsă se întorcea fără răgaz, acolo unde lupii alergau sub lumina lunii. Puteam să pătrund în pădure, trupul meu se simţea în largul lui, dar spiritul îmi rămânea undeva la lizieră, neliniştit, neîncrezător.
— Unde a scris Hermann Hesse aşa ceva ?
Răspunsul lui mi‑a întărit convingerea :
— În romanul intitulat Lupul de stepă…
Autorul era însuşi Brahms. Am fost sigură de asta atunci când, în josul unei pagini care părea să încheie un text trunchiat – era tipic pentru Brahms să rupă, să ardă, să distrugă operele care nu‑l satisfăceau –, am descoperit semnătura lui Karl Würth. Adică pseudonimul lui Brahms atunci când scria ! Şi‑atunci mi‑am amintit de dugheană, de fetiţă şi de hotărârea de a mă întoarce acolo.
Nu mi‑a fost uşor. Mersesem vreme îndelungată, dar portul, pe care‑l credeam aproape, se întindea pe vreo şaptezeci şi cinci de kilometri. Aşa că am desenat pe o hartă a Hamburgului reţeaua de drumuri posibile care se deschidea de la auditoriul de unde plecasem şi, într‑o după‑amiază liberă, m‑am hotărât s‑o străbat. După două ore am regăsit străduţa pustie. Se înserase. Cerul începuse să devină violaceu. Cu nasul lipit de geamul taxiului, am recunoscut clădirile administrative, pavajele, stâlpii de iluminat. L‑am rugat pe şofer să oprească.
Când farurile din spate au dispărut, artera s‑a cufundat din nou în atmosfera de singurătate şi de abandon care mă sufocase şi prima oară. De parcă acel cartier şi, în mod special, acel bulevard ar fi fost nişte aluviuni ale Elbei, un fragment dintr‑o epocă părăsită de timp, dar care încă palpita, încă vibra, precum un peşte adus pe ţărm de un brusc reflux maritim. Rafale sălbatice de vânt alungau izul de stridii şi de ulei de motor. Pentru o fracţiune de secundă, mi s‑a părut că adulmec miros de zăpadă.
Nici nu dispăruse bine taxiul, că s‑a şi luminat geamul unei vitrine. Era dugheana mea, fără doar şi poate. Am grăbit pasul, iar bătăile inimii s‑au pus la acelaşi diapazon cu mersul. Da, era într‑adevăr acolo. Literele gotice pe vitrina prăfuită. Mărfurile vechi, obiectele neînsemnate. Am deschis uşa. Ca şi prima oară, clopoţelul a trezit un ecou îndepărtat prin labirintul încăperilor din spate. Ca şi prima oară, fetiţa stătea la tejghea, căţărată pe un taburet, şi îşi făcea temele. Am tras uşa după mine şi am rămas câteva clipe nemişcată în prag, cu atenţia încordată. Totul era exact ca la prima vizită.
Fragment din Întoarcere la Salem de Hélène Grimaud. Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, Colecţia Biblioteca Polirom. Seria Actual
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
