In aproape orice restaurant din tara asta ai intra, poti sa mananci, sa bei, uneori si sa dansezi, dar nu poti sa vorbesti. Locantele romanesti interzic comunicarea prin limbaj articulat. Nearticulat, da, poti lega o discutie, cu "Ha!", "Alo!" sau "Bai!", daca ai ceva voce scenica. De asemenea, poti conversa prin gesturi. Daca sunt cam bruste, eventual insotite de inrosirea fetei si brazdarea fruntii cu mai multe randuri de riduri - e semn ca va aflati de ceva vreme acolo. Cu ceva antrenament (si multi bani, ca-ti trebuie experienta si destule repetitii), puteti ajunge sa spuneti prin gesturi ale mainii, fetei si picioarelor: "As dori un gratar din ceafa de porc, nu foarte facut, cu garnitura de cartofi taranesti". Daca ospatarul, desi v-a facut semne linistitoare cu servetul ca a inteles, va aduce totusi un cotlet de vaca, nu e vina lui. In definitiv, dumneavoastra va petreceti cateva zeci de minute in restaurant, el e acolo tot timpul, ar fi de mirare sa-si mai auda macar gandurile.
Pentru ca muzica e foarte tare. Mega tare. Peste tot. Indiferent daca e o inregistrare audio sau video, ori daca-s unii care canta play back live. Indiferent daca e un local de superfite sau o crasma populara. Indiferent daca face parte dintr-un lant mondial de restaurante, ori s-a deschis din banii de cosnita ai unui intreprinzator autohton. Indiferent cum arata decorul, mobilierul, luminile, mancarea, bautura si domnisoarele care debaraseaza mesele. Indiferent de orice.
Muzica e gigatare, chiar atunci cand sala e inchiriata in intregime pentru un eveniment familial - nunta, botez, aniversare, parastas - sau de grup (enspe ani de la absolvirea a ceva), imprejurari in care stau alaturi oameni care ajung sa se revada doar in acest fel, deci se presupune ca au a-si impartasi impresii care acopera perioada de la precedentul parastas/botez. Muzica e ultratare chiar daca majoritatea mesenilor sunt persoane de varsta a treia-a patra, de la care sunt slabe sperante sa salte din scaune pentru un rock furibund sau on hip hop dezlantuit.
Oare de ce?
De ce patronii/administratorii de restaurante cred ca ne simtim mai bine asa? Si, mai ales, de ce nu le spunem ca NU ne simtim mai bine asa? Ca ne aflam acolo in primul rand ca sa socializam. De ce suntem foarte precisi si pretentiosi cu sortimentul si calitatea a ceea ce bagam in gura, dar nu si cu ceea ce ni se baga in ureche? Stiti de ce? Pentru ca avem impresia ca muzica e pe gratis. Dar ea e inclusa in pretul cotletului. Cereti exact ce vreti!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
