În Încăperi ferecate, Care Santos reconstituie saga unei familii ilustre din Barcelona de la sfârşitul veacului al XIX-lea, până în zorii secolului XXI. Familia Lax ascunde secrete întunecate, încifrate în picturile enigmatice şi neliniştitoare ale celui mai de seamă membru al său, pictorul Amadeo Lax. Destinul acestuia va fi descoperit pas cu pas de ultima descendentă a familiei Lax, Violeta, care hotărăşte să transforme casa lăsată moştenire de către bunicul său într-un muzeu care să reunească tablourile acestuia.
Care Santos (n. 1970) a studiat filologia şi dreptul la Universitatea din Barcelona, a fost jurnalistă la ABC şi El Mundo. Este autoarea mai multor cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé etc.
Romanul Încăperi ferecate va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, în traducerea lui Marin Malaicu-Hondrari.
*
* *
Concha a păstrat mulţi ani articolul din La Vanguardia despre înmormântarea stăpânei. Când îl recitea avea impresia că se afla din nou acolo, în mulţimea care aclama, înconjurată de toate acele doamne distinse ce păstrau despre doamna Maria del Roser amintiri greu de spus cu voce tare.
Pentru nimic în lume nu ar fi lipsit de la înmormântare. Îi datora totul acelei generoase femei ce îi părăsea pentru totdeauna. A urmat cortegiul funerar şi a plâns fără să se apropie de sicriul fastuos, atât de bine escortat. A rămas departe de sicriu nu doar pentru acel „niciodată” atât de greu de acceptat, ci şi pentru convingerea că bătrâna doamnă ar fi considerat o exagerare toată acea înmormântare spectaculoasă şi nu ar fi fost de acord niciodată cu un asemenea sicriu şi cu ritualul stabilit de alţii. „Până la urmă, noi, femeile, trebuie să cedăm întotdeauna”, şi-a zis Concha, amintindu-şi de ideile clare ale Mariei del Roser, care o influenţaseră foarte mult. Când a văzut mulţimea îndepărtându-se de-a lungul străzii Aragón, a simţit că se îndepărtează şi o parte foarte importantă a vieţii ei. Fără bătrâna doamnă nimic nu va mai fi cum a fost.
Toată viaţa ei, Concha a păstrat pe noptieră, într-o cutie de tablă, necrologurile apărute în ziare. Cutia avea o serigrafie reprezentând câţiva copii jucându-se şi cândva fusese plină cu biscuiţi. De aceea, vreme îndelungată nostalgia acelor amintiri a fost însoţită de o aromă plăcută de scorţişoară. Pe fundul cutiei, sub tăieturile din ziare, păstra un catalog de la magazinele El Siglo, din iarna 1899-1900. Optzeci de pagini ilustrate cu toate tipurile de produse, de la piese de mobilier până la dantele. Explicaţiile ce însoţeau fiecare imagine – „Cearceafuri de calitate, ţesute cu broderie cusută de mână, ideale pentru patul unei măicuţe, a unei chelneriţe sau pentru paturi matrimoniale” – au ajutat-o să înveţe să citească, la douăzeci de ani, mânată de propria-i tenacitate şi de străduinţele bunei doamne Maria del Roser. Amintindu-şi de ea, spunea adeseori:
— Când a murit, a fost ca şi cum mi-aş fi pierdut a doua mamă.
Concha Martínez Cruces a fost primită în serviciul casei în martie, 1899, datorită mai vârstnicei sale verişoarei, ce era camerista unui membru din familia Bassegoda. — Familia Lax caută o doică şi aş putea să te recomand, i-a zis. Cel puţin să te alegi cu ceva de pe urma nenorocirii tale.
În timpul întrevederii din ziua următoare, Concha abia dacă a scos o vorbă.
— Să nu te porţi ca o ţărancă, a sfătuit-o verişoara ei. Stai cu privirea plecată, nu fă zgomote neplăcute şi vorbeşte numai când eşti întrebată, iar răspunsurile tale să fie urmate întotdeauna de „doamnă” sau „domnule”. Ai înţeles?
Pe atunci, cei din familia Lax încă nu se mutaseră în vila din pasajul Domingo. Locuiau în oraşul vechi, pe o stradă îngustă, seniorială, numită strada Mercaders, pe care noile planuri urbanistice aveau să o scoată de pe hartă. Era un loc mai puţin impozant, dar la fel de copleşitor pentru cineva de condiţie joasă. Doamna Maria del Roser le-a primit în salonul cu pian, aşezată în profil pe un fotoliu acoperit cu catifea de culoare bordo. Avea gesturi domoale, niciodată studiate şi o anume distincţie naturală care a uimit-o pe Concha. Femeia aceea nu purta bijuterii şi nici nu făcea paradă de bogăţia ei. Era îmbrăcată cu o eleganţă simplă, mai mult sau mai puţin la limita modei, îşi strângea părul într-un coc pe ceafă şi se purta faţă de oameni cu o amabilitate incredibilă, chiar cu o anume încredere. Desigur, toate acestea nu-i afectau deloc distincţia, care continua să fie evidentă, de parcă ar fi fost vorba despre o trăsătură de caracter în plus. Prima ei întrebare a fost:
— Preferi să ţi se spună Concha sau Conchita?
— Mi-e indiferent.
Verişoara i-a tras un cot.
— Puteţi să îi spuneţi cum vă convine mai mult, doamnă, a adăugat verişoara.
— Atunci, am să-ţi spun Conchita. Bineînţeles, dacă nu te deranjează.
Concha a clătinat din cap. A primit încă o lovitură de cot.
— Nu o deranjează, doamnă. Cum vă vine dumneavoastră mai bine, a zis verişoara, furioasă.
— Câţi ani ai, Conchita?
— Nouăsprezece ani, doamnă.
I se părea că vocea refuza să i se audă în acel loc, de parcă pereţii plini de cărţi i-ar fi înghiţit sunetul.
— Împlineşte douăzeci peste patru luni, doamnă, a adăugat verişoara.
— De unde eşti?
— Din Estopiñán, provincia Huesca.
— Eşti de mult timp aici?
— De douăzeci şi trei de zile, doamnă.
— Şi îţi place Barcelona?
Nu a ştiut ce să spună, dar nici nu a vrut să nu răspundă.
— E foarte mare, a zis.
Doamna a zâmbit. Privirea supărată a verişoarei a făcut-o să adauge:
— N-am apucat să văd mare lucru, doamnă.
— Crezi că ai lapte bun, Conchita?
— Da, doamnă.
— Copilul pe care îl creşti e al tău?
A simţit un nod care îi strângea gâtul. Dacă se va pune pe plâns, verişoara ei se va supăra foarte tare, se gândi ea, aşa că încercă să se stăpânească.
— Nu cresc niciun copil, doamnă.
Maria del Roser Golorons o privi curioasă. Pentru prima dată s-a bucurat că verişoara ei i-a sărit în ajutor.
— Copilul ei a murit, din păcate, doamnă. De febră.
Doamna s-a mişcat în fotoliu şi s-a încruntat.
— Când?
— De trei zile, a zis verişoara. Ieri l-am îngropat.
Atunci, cu acea doamnă rafinată s-a petrecut ceva neobişnuit pentru Concha, ba chiar stânjenitor: ochii i s-au umplut de lacrimi. A fost surprinsă să vadă că şi doamna plângea la fel ca ea. Până atunci, crezuse că aristocraţii nu făceau astfel de lcururi. Apoi doamna s-a ridicat, s-a apropiat de ea şi i-a luat mâinile ca unei fiice.
— Biata de tine, a murmurat. Şi încă mai ai putere să cauţi de lucru după o asemenea nenorocire?
— Nu am de ales, doamnă.
Amfitrioana a îmbrăţişat-o. Concha a fost atât de surprinsă că a rămas rigidă ca o piatră. Trecuse mult timp de când nu mai fusese îmbrăţişată de cineva. Din acea îmbrăţişare de lână moale şi parfumată, a auzit-o pe verişoara ei zicând:
— Conchita e foarte bună, doamnă, veţi vedea. Şi copilul ei a fost conceput decent, sub binecuvântarea căsătoriei, dar nefericita de ea şi-a pierdut soţul anul trecut.
A fost picătura care a umplut paharul. Brusc, Concha îşi pierdu stăpânirea de sine şi începu să plângă. S-a oprit din plâns numai când doamna a prins-o de bărbie, i-a şters lacrimile de pe faţă şi i-a zis:
— Poţi să rămâi chiar de astăzi, dacă vrei. Fiul meu are nevoie de cineva ca tine, tânăr, puternic şi cu suflet bun. Vreau să-i dai viaţă, pentru că eu nu pot.
— Am să fac tot ce pot, doamnă.
— Iar eu am să fac tot ce pot ca să uiţi că te afli aici pentru că nu ai de ales, aşa cum ai zis.
A urmat o clipă de tăcere, o încrucişare a privirilor, o complicitate mută care a parafat între ele un pact nerostit.
— Stai, vreau să-l cunoşti chiar acum, a zis doamna ieşind în căutarea lui Amadeo, cel care pe atunci avea numai câteva luni de viaţă.
Paşii ei puternici, hotărâţi au răsunat pe hol. Imediat a revenit surâzând, cu Amadeo în braţe şi i-a cerut să-l alăpteze pentru prima dată. Fata l-a luat în braţe pe copil cu aceeaşi grijă cu care îşi lua propriul copil, s-a aşezat pe un scaun şi şi-a scos sânul drept din rochia uzată. Bătrâna doamnă şi verişoara – care încă se mai temea ca nu cumva Concha să strice totul – o observau cu mare atenţie.
Amadeo era un copil slăbuţ, cu pielea gălbuie, care în ciuda poziţiei sociale i-a inspirat proaspetei doice multă compasiune. Poate pentru că imediat s-a agăţat de sfârcul ei şi a început să sugă cu poftă, cu disperare, exact aşa cum avea să facă totul de-a lungul vieţii sale.
— Fii binecuvântată, Conchita, a zis doamna Maria del Roser, gata să plângă, iar apoi a adăugat: Dar tu, copilă? Vrei să mănânci ceva?
Nimeni nu ştia, dar trecuseră patru zile de când Concha nu mai mâncase. Era lihnită. Chiar se întreba cum se face că trupul ei atât de hămesit era capabil să hrănească un alt trup. Cu timiditate, a dat din cap că da.
Doamna a chemat servitoarea.
— Să vină Eutimia, te rog, i-a cerut ea.
Eutimia era o femeie de patruzeci de ani, şi se vedeau toţi până la unul, scundă, grasă, ordinară, limbută şi plăcută numai din interes. Faţa ei rubicondă şi pielea arsă de soare îi trădau originea ţărănească. Mirosea a fân şi a lavandă. Dădea ordine cu naturaleţea şi siguranţa unui căpitan de vapor. Pe bună dreptate, pentru că rolul ei în casă se asemănă întrucâtva cu cel al unui bătrân lup de mare: era guvernantă de mai bine de douăzeci de ani şi ştia tot ce mişcă în casă, până la cele mai mici detalii, mult mai bine decât însăşi bătrâna doamnă. Responsabilităţile ei începeau de la uşa bucătăriei şi se întindeau peste tot ceea ce însemna serviciu în casă; era păstrătoarea cheilor, şefă de personal şi chiar administrator, căci ea era cea care dădea seamă lui don Rodolfo de cheltuielile săptămânale din casă şi cu toţii îşi dăduseră seama că pe ea şi numai pe ea, stăpânii nu o tutuiau, iar influenţa ei părea că se extinde mult dincolo de responsabilităţile pe care le avea şi pentru care era plătită de trei ori mai mult decât oricare alt servitor.
Eutimia era văduvă. Se spunea că soţul ei fusese mâncat de lupi în satul natal, deşi niciodată nu s-a ştiut dacă era un adevăr sau o răutate scornită de servitori pentru a se distra în nopţile lungi de iarnă. Dacă a fost aşa, s-a întâmplat pe când ea încă trăia aproape de râul Negro, într-un loc numit Sierra de la Culebra, şi simpla lui menţionare îi înspăimânta pe cei mai tineri, inclusiv pe Concha. Se mai spunea că din mustaţa soţului mort păstrează câteva fire într-un medalion de la gât, pe care nu şi-l scotea niciodată, nici măcar când dormea. Acele fire de păr păreau să fie pentru ea un fel de talisman şi datorită lor avea acea forţă de fiară sălbatică.
— Eutimia, ţi-o prezint pe Conchita, a zis doamna. E noua doică a micuţului nostru Amadeo. Guvernanta purta un şorţ alb ce părea proaspăt călcat, avea părul castaniu prins în coc şi pe cap o bonetă la fel de imaculată precum restul hainelor. A înclinat uşor înspre nou sosită, gest la care Concha i-a răspuns destul de târziu. Privirea guvernantei i s-a părut, deja de la acea primă întâlnire, acuzatoare.
Doamna i-a dat instrucţiunile pe un ton calm:
— Te rog să te ocupi personal de cina Conchitei. Rosalia să-i ia măsurile pentru uniformă. Şi dă ordin să-i fie pregătită o cameră.
— Da, doamnă, răspunse Eutimia, cu o nouă înclinare a capului. Îmi permit să vă amintesc că singurele camere libere sunt murdare şi pline cu te miri ce.
Doamna nu păru descumpănită.
— În acest caz, vezi să fie curăţate. Şi găseşte-i un loc unde să stea între timp.
— În cameră la Carmela, noua servitoare, e un pat liber, zise eficienta guvernantă.
— Bine, să împartă camera, o noapte sau două până când se eliberează alta. Problema e rezolvată!
— Am înţeles, doamnă. Aveţi vreo preferinţă pentru vreuna dintre cele două încăperi ce urmează a fi curăţate?
— Uf, Eutimia, nu mă bate la cap cu asta, zise doamna. Să aleagă Conchita. Sunt sigură că are propriile-i gusturi. Dar, până atunci, cel mai important e să i se dea de mâncare. Să nu mai pierdem vreme, te rog. Copila asta trebuie să mănânce.
— Da, doamnă. Îi voi cere Juanitei să se grăbească.
Eutimia ieşi energică aşa cum era de obicei şi doamna se uită la Concha cu o privire învăluitoare.
— Crezi că te vei simţi bine cu noi? o întrebă.
Concha dădu din cap că da, gata iar să plângă.
— Atunci e să nu mai batem apa în piuă. Eutimia îţi va explica regulile casei. Rămâi cu noi chiar de acum? Mă rog, ce neatentă sunt, va trebuie să-ţi iei lucrurile, să-ţi iei la revedere de la ai tăi...Iartă-mă, sunt prea nerăbdătoare. Spune-mi când vei fi gata să te muţi. Dar să fie cât mai repede, te rog. Avem mare nevoie de tine aici...
Tot ce avea Concha era pe ea, plus o încărcătură grea de tristeţe şi nenoroc. Nu avea de cine să se despartă şi nici cui să-i spună că va pleca, în afară de verişoara ei, care acum o privea cu un amestec de mândrie şi mirare.
— Pot să rămân chiar din clipa asta, murmură ea.
Fragment din romanul Încăperi ferecate care va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, în traducerea lui Marin Malaicu-Hondrari.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
