O carte nostimă, dar plină la tot pasul de tâlcuri suculente, este "În Japonia cei care se iubesc nu spun te iubesc", semnată de Elena Janvier (Editions Arléa, 2011). E vorba, de fapt, despre un pseudonim pe care trei tinere franţuzoaice l-au ales ca să-şi povestească experienţa niponă, sub forma unui dicţionar (sau, dacă vreţi, abecedar). Volumul e mititel, ca picioruşul unei gheişe, şi încearcă, în vorbe puţine şi delicat alese să fixeze diferenţele de mentalitate, civilizaţie şi limbaj dintre occidentali ("noi") şi japonezi. Spre a vedea modul de tratament al noţiunilor, iată, de pildă, intrarea "Desert": "De ce anume sunt privaţi copiii japonezi, câtă vreme acolo nu există desert?" Sau, "Cafenea pariziană": "La Paris, pe terasele cafenelelor, chelnerul vă trânteşte arogant şi bănuitor: «Puteţi achita nota de plată?», la câteva clipe după ce v-a zvârlit pe masă ceaşca în farfuria căreia pluteşte, în cafeaua revărsată, pliculeţul de zahăr. Altfel spus, trebuie plătit mintenaş. În Japonia, unde lucrurile se fac separat şi în locuri special destinate, plăteşti fie înainte, fie după, niciodată în timp ce. Şi, mai ales, niciodată în chiar locul unde mănânci sau îţi sirotezi ceaiul ori cafeaua." Cum se poate vedea, situaţiile şi diferenţele specifice sunt lămurite grabnic, insolent, inteligent, fără risipă de consideraţiuni personale.
Cartea se deschide prin intrarea "Amour" - "Iubire". În dreptul acestui cuvânt este explicat faptul că japonezii (vezi şi titlul) nu spun "te iubesc", ci "există iubire". Sau "între noi este prezentă iubirea". Limbile de acţiune, precum cele europene, folosind pronumele "eu", ne plasează pe noi, utilizatorii lor, în afara acţiunii. În vreme ce, în limbile lui "a fi", cum e japoneza, se va spune, de pildă, "Muntele Fuji e vizibil", iar nu "văd muntele Fuji". E diferenţa - cum spunea lingvistul nipon Taki Kanaya - între privirea demiurgică, şi cea a insectei, a cărei viziune nu se ridică deasupra celorlalţi indivizi din specia sa.
Dacă, la noi, există ciudata plăcere de a spune "nu", în Japonia, acest lucru este cvasi-imposibil. În loc de asta, se spune "muzukashi" ("e complicat"). Să fie oare expresia unei structurale lipse de sinceritate, o formă acută, nevindecabilă de ipocrizie? Cred că, mai degrabă, ar putea fi considerată delicateţe şi bună-cuviinţă. Conştiinţă a limitelor şi compas precis şi modest al anvergurii sentimentelor, minţii şi credinţelor noastre.
Şi, că veni vorba, vă amintiţi noaptea de Înviere? Hăulitul general de pe străzile Bucureştilor, forfota enoriaşilor veniţi să stea cinci minute în pridvorul bisericilor, băiatul de cartier cu lumânarea pe după ureche (precum creionul aprozariştilor de pe vremuri), aprinderea (am văzut-o cu ochii mei, la un sfânt locaş de pe strada Eminescu) unui panou pe care scria din neoane albastre, de-o şchioapă, "Hristos a-nviat!" sau afirmarea sonoră - dublată de bătaia cu pumnul în piept - a încrederii în resurecţia Mântuitorului, prin repetarea mecanică, acustic dureroasă a vorbelor care vestesc Învierea? Înseamnă toate acestea credinţă?
Muzukashi!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
