Majoritatea oamenilor n-au nicio îndoială că există o contradicţie de fond, antagonică, între religie şi ştiinţă. O luptă pe viaţă şi pe moarte - la modul propriu, întrucât divergenţele privesc şi ceea ce se întâmplă după moarte! Cum s-ar putea împăca în vreun fel creaţionismul şi evoluţionismul?
Ori luăm în serios Facerea, ori pariem pe teoria ştiinţifică privind geneza lumii - ceea ce ar fi chiar un pariu, ba încă unul imposibil de tranşat, în condiţiile în care sunt mai multe asemenea teorii. Vechiul Testament nu spune nimic despre Big Bang şi ameobă. Manualele de ştiinţe naturale nu suflă o vorbă despre Dumnezeu şi Adam.
Există, cu toate acestea, o problemă sâcâitoare: oricum ai data apariţia omului (Vechiul Testament n-o face), tor e vorba de măcar câteva milenii. Or, de-atunci şi până acum, doar în ultimele patru-cinci secole ştiinţa şi religia au fost puse să se ia la bătaie. La 17 februarie 1600, Giordano Bruno este ars pe rug la Roma pentru că în şase ani de detenţie, în care fusese supus la nenumărate interogatorii, refuzase să-şi abjure convingerile, iar 33 de ani după el, Galileo Galilei este constrâns s-o facă. Patru veacuri mai târziu, Papa Ioan-Paul II şi-a exprimat "profunda durere", regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno, şi tot el a pus să i se ridice statuie lui Galilei în cetatea Vaticanului.
Sigur, s-ar putea replica: păi, până atunci oamenii erau cam năuci, dispuşi să creadă orice şi incapabili să-şi dea seama că una nu merge cu alta, abia pe măsură ce omul modern a devenit mai inteligent şi mai erudit ştiinţa şi religia au trebuit să se despartă.
Aşa să fie oare? Cam dai cu tunul ca să găseşti un important om de ştiinţă în aceste ultime cinci secole care să nu fi crezut în Dumnezeu - începând chiar cu Galilei! Şi, deşi cunosc mult mai puţin domeniul, îndrăznesc să afirm că şi prelaţii de azi au o bună pregătire ştiinţifică.
De altfel, contrar impresiei generale create de impactul emoţional al manifestărilor criminale ale Inchiziţiei, schisma a fost provocată mai degrabă de dorinţa ştiinţei de a se rupe de credinţă decât invers. În avântul dat de Renaştere, ştiinţa modernă, care tocmai se năştea, a dorit să devină autonomă, ca să se dezvolte. Autonomia s-a transformat previzibil în independenţă şi astfel s-au rupt legăturile. Trebuie precizat că mişcarea a fost benefică ştiinţei, în acel moment, fără asta nu s-ar fi dezvoltat exploziv. Dar atunci a fost atunci şi acum e acum. Acum, ştiinţa şi religia trebuie să-şi refacă legăturile, au nevoie una de alta. Între altele, pentru că au identificat un adversar comun, şi de aici nevoia de solidarizare. Adversarul comun este globalizarea, ale cărei tendinţe de uniformizare pot duce la dispariţia sau măcar la minimalizarea ideologiilor, a religiilor şi chiar a ştiinţei, care riscă să devină exclusiv un instrument al standardizării.
La urma urmei, religia şi ştiinţa nu se pot afla în reală contradicţie din acelaşi motiv pentru care nu se pot opune unul altuia sportul şi pictura: pentru că nu au acelaşi obiect de activitate. Ştiinţa încearcă să răspundă la întrebarea "Cum?", în vreme ce religia răspunde la întrebarea "De ce?"
Ar fi timpul ca toată lumea, de ambele părţi, să lase garda jos şi să facă paşi concreţi spre împăcare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
