Fragmentul pe care il publicam face parte dintr-o lucrare despre care se spune ca este cartea de capatai a oricarui ziarist dornic sa patrunda in cercul exclusivist al acelor fanatici romantici care continua sa creada ca, dincolo de orice cabale, adevarul razbate in cele din urma la lumina si a caror singura ratiune de a exista ramane aceea de a-si pune condeiul in slujba aflarii acestui adevar. Volumul la care ne referim, Jurnalismul de investigatie.
Context si practica, este coordonat de Hugo de Burgh si cuprinde studii semnate, in afara coordonatorului, de: Deborah Chambers, Mark D'Arcy, Carole Fleming, Matthew Kieran si Gill Moore. Toti autorii sunt cadre didactice sau profesori invitati la Nottingham Trent University din Marea Britanie. Lucrarea, in curs de aparitie la editura clujeana Limes, in traducerea Mihaelei Mudure, nu este insa un simplu manual de teorie a presei.
Constienti de avantajele demonstratiei practice, autorii includ si pasionante treceri in revista ale unor cazuri istorice celebre, precum "Thalidomida", "William Straw", "Afacerea Arme pentru Irak" etc., scoase la lumina de gazetari dispusi sa piarda tot, onoare, avere, functii, in numele aflarii adevarului. Cazul "cazacilor" este o asemenea demonstratie.
Intre 1989-1993, un fapt petrecut la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial a intrat brusc in atentia presei, generand o dezbatere aprinsa cu privire la meritele/culpele unor combatanti. Cazul "cazacilor" a fost, poate, cel mai semnificativ exemplu de investigatie istorica care a devenit jurnalism, nu numai in acrii de hartie de ziar, dar si in mai multe carti pe aceasta tema, precum si intr-o emisiune din serialul istoric Timewatch de la BBC.
O luna dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, in mai 1945, se pare ca trupele britanice din Austria au incalcat ordinele si au trimis multi oameni in teritoriul ocupat de sovietici, la suferinta sigura si, poate, chiar la moarte. Cazul a fost mult comentat in Marea Britanie si, mai recent, in presa rusa si nord-americana, pornind de la The Last Secret, o carte a lui Nicholas Bethell, publicata in 1974. Cazul a devenit cunoscut pe plan international in 1997, cand un ofiter britanic pensionat care fusese acuzat ca a ordonat deportarea a intentat actiune judiciara pentru calomnie...
Cercetarea acestui incident a fost, initial, intreprinsa de doi autori: Nicholas Bethell si Nikolai Tolstoy, si ofera o ilustrare ideala a problemelor pe care le presupune cautarea unor date complexe in arhivele mai multor tari si folosind mai multe limbi. In momentul cand s-a realizat cercetarea initiala, arhivele rusesti si germane nu erau accesibile; acum ele sunt si se pretinde ca arunca o lumina noua asupra cazului.
Amandoi autorii s-au trezit in opozitie pentru ca au abordat problema si au ajuns sa fie denigrati. Lui Tolstoy, implicarea in acest caz i-a adus cateva procese, dintre care primul l-a dus la faliment, iar urmatoarele au trenat fara a-i aduce vreun rezultat satisfacator. Multi considera ca acest caz a scos in evidenta punctele slabe din sistemul judiciar britanic, in special, celebrele legi britanice privind calomnia. Unele aspecte ale sale fac deja parte din istoria juridica.
Cazul
In mai 1945, dupa predarea totala a germanilor, trupele britanice au ocupat cea mai mare parte din ceea ce este astazi Austria. Nu au mai fost lupte, dar au existat probleme considerabile cu mentinerea pacii, asigurarea comunicatiilor si aprovizionarea populatiei cu cele necesare traiului.
Europa Occidentala era invadata de refugiati, carora atunci li se spuneau persoane dislocate; acestia erau adunati in lagare speciale, minutios cercetate in vederea depistarii eventualilor criminali de razboi sau potentialelor surse de informatie. Printre refugiati erau si milioane de condamnati la munca fortata, adusi din Germania de catre guvernul care tocmai cazuse; membri ai minoritatilor persecutate in Polonia si in alte tari din Europa de Est; detinuti de toate felurile care evadasera; colonisti germani care fugeau de razbunare; luptatori ai ghinionistelor armate de eliberare care cautasera sa scape Estul de sovietici, dar se trezisera folositi de germani; familii si oameni care veneau in urma lagarelor si care se alaturasera armatelor germane puse pe fuga in goana lor spre vest.
La intalnirea de la Yalta, dintre Stalin, Roosevelt si Churchill, in 1945, s-a cazut de acord ca fostii cetateni sovietici din aceste grupuri sa fie repatriati. Totusi, acolo, in lagare, nu era intotdeauna usor sa iti dai seama cine fusese cetatean sovietic. In aceste conditii, Harold Alexander, comandantul-sef al Fortelor Aliate din Italia, in intelegere cu primul-ministru Winston Churchill, a hotarat ca refugiatii sa nu fie deportati. Acest fapt era cu deosebire relevant pentru Austria, unde trupele britanice aveau in grija numerosi refugiati in apropierea zonei sovietice. Exista si a existat tendinta ca acestia sa fie numiti "cazaci", spre deosebire de alti refugiati, desi nu este clar cati dintre ei erau, cu adevarat, cazaci recrutati de germani in timpul campaniei antisovietice. Cam jumatate erau femei si copii si era usor sa iti dai seama ca multi nu fusesera niciodata cetateni sovietici. Unii se asteptau sa li se dea permisiunea sa emigreze in Canada sau Argentina, in timp ce altii asteptau aprobarea sa se intoarca la casele lor din Franta sau Germania. In aceste conditii, si datorita deteriorarii relatiilor cu sovieticii, Alexander si Eisenhower, comandantul suprem, au cazut de acord ca refugiatii trebuie mutati cat mai departe de zona sovietica. Aceasta a fost o decizie concreta, astfel ca s-au alocat resursele necesare si s-au asigurat 800 de camioane.
In mai 1945, la putin timp dupa ce Alexander a dat ordinul si se asigurasera mijloacele de transport pentru ca refugiatii sa fie dusi la loc sigur, a inceput o operatie de predare a lor partii sovietice. Vehiculele au fost trimise inapoi. Intrebarea pe care si-au pus-o cercetatorii, de atunci incoace, este de ce si din a cui initiativa s-a indeplinit aceasta actiune.
Situatia putea fi evitata. De exemplu, Divizia a VI-a Blindate, sub comanda Generalului Murray, pazea un numar mare de prizonieri cazaci, in Valea Drau. De indata ce ofiterii lui Murray au stiut ca se va utiliza forta impotriva refugiatilor, unii i-au sfatuit sa fuga. Murray insusi a protestat impotriva acestui ordin, pe motiv ca multi dintre refugiati nu erau cetateni sovietici. Ceea ce a intrigat cercetatorii a fost faptul ca persoana sau persoanele responsabile nu numai ca au incalcat instructiunile Comandantului-sef, dar au si respins cererile unor ofiteri de a rediscuta aceasta insarcinare; s-a ignorat faptul binecunoscut ca multi dintre acesti oameni nu trebuiau repatriati si nimanui nu i-a pasat de tragica soarta care ii astepta...
In timp ce in cartea lui Bethell nu se dadea vina pe nimeni, in alte surse se sugera implicarea generalului de brigada Toby Low (din 1962, Lord Aldington); publicatiile ulterioare, la care a colaborat si Tolstoy, au mers mai departe si au sugerat ca Low, care va parasi curand dupa aceea armata pentru a lupta pentru un loc in Parlament, a fost mai interesat sa-i faca placere patronului lui politic decat Comandantului-suprem. Patronul lui de partid era Harold Macmillan, pe vremea aceea consilierul politic al Inaltului Comandament Aliat din zona si un politician important a carui influenta ii putea fi utila lui Low, care era, pe atunci, doar un incepator in politica. Macmillan va ajunge mai tarziu prim-ministru.
Daca e sa credem aceste lucruri, atunci o anume motivatie trebuie sa-i fie atribuita lui Macmillan. Din pacate, cei care aduc obiectii teoriei lui Tolstoy (Horne 1998, Johnson 1990) nu au reusit nici ei sa vina cu vreo atribuire de responsabilitate sau cu vreo motivatie satisfacatoare.
Cronologia evenimentelor si a cazului juridic
Mai 1945
Ofiteri din armata britanica de ocupatie, actionand, se pare, in ciuda unor ordine scrise ale superiorilor lor, initiaza o operatie inumana in sine, care a dus la atrocitati si/sau la uciderea de catre rusi si iugoslavi a multor refugiati aflati sub protectia britanicilor.
1956
Istoricul polonez Josef Mackiewicz publica Kontra, o relatare a unei brutale predari a cazacilor de catre trupele britanice.
Nikolai Krasnov, stranepotul Marelui Hatman Krasnov, este eliberat din inchisoare in Uniunea Sovietica si publica Hezabyvaemoe (Neuitatul).
1962
Vyacheslav Naumenko, hatmanul cazacilor din Kuban, publica volumul I din Velikoye Predatelstovo (Marea tradare); volumul al doilea apare in 1970.
Toby Low devine Lordul Aldington.
1973
Scriitorul Julius Epstein, din SUA, publica Operatia Keelhaul, bazandu-se pe documentele americane despre acest caz.
Biroul Britanic al Arhivelor Publice primeste de la Foreign Office si de la Ministerul de Razboi dosarele din 1945 si le pune la dispozitia celor interesati.
1974
Lord Bethell publica The Last Secret .
1977
Contele Tolstoy publica Victims of Yalta.
1978
Tolstoy descopera ca dosarele relevante de la Ministerul de Externe britanic au fost distruse; obtine duplicate de la Washington.
1981
Aldington pretinde ca el a parasit Austria in 25 mai 1945.
1985
Tolstoy publica The Minister and the Massacres.
Nigel Watts, din motive care nu au legatura cu acest caz, publica un pamflet la adresa Lordului Aldington. Intre altele, el se refera la Aldington ca fiind ofiterul responsabil pentru rusinoasele initiative din mai 1945. Se consultase cu Tolstoy in ceea ce priveste detaliile cazului.
Lordul Aldington il da in judecata pe Watts pentru calomnie. Tolstoy, sigur de afirmatiile sale, cere sa fie si el pus sub acuzatie.
1987-1988
Aldington isi pregateste actiunea in justitie; iese la iveala faptul ca Sun Alliance Insurance Company ii acopera cheltuielile; are acces la dosare la care lui Tolstoy i se refuzase accesul.
1989
Procesul pe fond se desfasoara intre 2 octombrie si 30 noiembrie; Tolstoy este gasit vinovat, iar lui Aldington i se acorda despagubiri si recuperarea cheltuielilor in valoare de 1,5 milioane de lire sterline, cea mai mare despagubire acordata vreodata intr-un caz de calomnie.
1990
Tolstoy face recurs; Aldington propune ca recursul sa nu fie luat in considerare decat daca Tolstoy dovedeste ca are bani sa plateasca costurile; grefierii de la Curtea de Apel resping aceasta solicitare; Aldington face recurs impotriva acestei hotarari si castiga; lui Tolstoy i se cere sa depuna 124.900 lire sterline, ceea ce acesta nu poate face; recursul este respins. Tolstoy este declarat falit.
Tolstoy face recurs la Strasbourg, la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, pe motiv ca despagubirile acordate lui Aldington ii violeaza dreptul la libertatea de expresie, conform Articolului 10 al Conventiei.
1991
BBC realizeaza un film in seria Timewatch - O tradare britanica. Inainte de a fi difuzat, Aldington scrie BBC-ului, rezervandu-si dreptul de a intenta proces pe motiv ca "filmul este calomnios". BBC nu da inapoi si prezinta emisiunea (o singura data).
Lui Tolstoy i se interzice, prin hotarare judecatoreasca, sa vorbeasca in public ori sa scrie despre acest caz.
1993
Tolstoy se adreseaza Curtii de Apel pentru a obtine permisiunea sa prezinte noi dovezi. Cererea este respinsa.
1994
Tolstoy prezinta o citatie impotriva lui Aldington la Inalta Curte de Justitie solicitand un ordin ca sa nu se ia in considerare sentinta din 1989 pe motive de frauda.
Judecatorul Collins respinge citatia ca pe un caz de obstructionare a justitiei. Apoi, printr-o hotarare care a facut istorie, ii pune pe avocatii pro bono ai lui Tolstoy sa plateasca 60% din cheltuielile de judecata ale lui Aldington, ceea ce inseamna ca, de fapt, a facut in asa fel ca Tolstoy sa nu mai gaseasca vreodata avocati care sa-l apere.
La Strasbourg, Curtea Europeana a Drepturilor Omului declara ca daunele acordate lui Aldington au incalcat dreptul lui Tolstoy la libertatea de expresie, conform Articolului 10 din Conventie.
1996
In februarie, Tolstoy face recurs contra hotararii Curtii Supreme de Justitie. I se refuza cererea de recurs.
Sursele de informatii utilizate de cercetatori
Din 1957 pana in 1970, au fost publicate mai multe memoriale, in ruseste, si unul in limba poloneza, privind aceste evenimente. Supravietuitorii germani ai razboiului si-au scris si ei memoriile; printre acestea se numara si cele semnate de unii care au luptat alaturi de asa-zisa Armata de Eliberare. Totusi, pe masura ce interesul s-a focalizat tot mai mult pe problema responsabilitatii si a motivatiilor acestei initiative si, odata ce Bethell si Tolstoy au inteles cum fusesera ignorate ordinele pentru a se lua initiativa respectiva, din acel moment sursele care au contat au fost cele ale Fortelor Aliate. In referintele din cartile lui Tolstoy pot fi gasite detalii despre aceste surse; o interpretare a lor si a celor care, in mod misterios, au disparut cand a fost nevoie de ele ca dovezi in procesul din 1989, apare in apendicele lui Mitchell (1997).
Relatarea despre cum s-a intreprins o investigatie evident impartiala a problemelor ridicate de Tolstoy (Raportul Cowgill), despre cum Lordul Aldington a obtinut un sprijin deosebit in problema documentelor prin relatiile sale politice, sprijin care i-a fost refuzat lui Tolstoy, despre cum Ministerul Afacerilor Externe si al Commonwealth-ului a pierdut dosarele atunci cand era mai multa nevoie de ele si le-a gasit atunci cand a fost prea tarziu - aceasta extarordinara relatare apare mai ales la Mitchell (1997).
Tolstoy trebuia sa dovedeasca faptul ca Aldington a fost intr-adevar ofiterul responsabil, avand comanda in zilele cand s-au dat acele ordine (doua ordine cheie au fost date cu privire la aceasta operatiune, in dupa-amiaza zilei de 22 mai si in 23 mai, si amandoua cu autoritatea Generalului de brigada al Corpului V de armata). Desi, in ocazii anterioare, Aldington a afirmat ca parasise Austria in 25 mai, in momentul procesului el a spus ca plecase inainte de fatalul ordin din 22 mai, inainte de o sedinta la care s-a hotarat ca aceia care se vor opune deportarii sa fie impuscati, asa ca nu putea fi responsabil pentru consecinte (functia militara respectiva i-ar fi revenit succesorului sau). Din cauza lipsei de documentatie si a modului vag in care cei implicati au raspuns la intrebarile privind datele respective, nu a fost posibil ca aceasta problema sa fie finalizata. Tolstoy nu si-a probat afirmatiile.
Activitatea de investigatie
De ce s-au apucat cei doi de aceasta investigatie? Multi ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, nu s-a inteles, in general sau pe deplin, cum au tratat germanii popoarele subjugate de ei, si mai ales minoritatile. Chiar dupa ce s-a inteles acest lucru, nu a existat un acord general ca toti cei implicati in vastul proiect de cruzime ar putea fi trasi la raspundere sau ca era necesar a folosi toate mijloacele pentru a-i gasi. Spiritul competitiv al razboiului rece i-a incurajat pe aliati sa nu faca nimic ce ar putea sifona tabara lor. Astfel, criminalii de razboi din Germania sau din tarile care faceau acum parte din "Vest" au fost adesea lasati in pace. Caracterul pozitiv atribuit cauzei Aliatilor, in cel de-al doilea razboi mondial, a fost transferat "Vestului" in timpul Razboiului rece. A sugera altceva putea fi, uneori, periculos, asa cum s-a intamplat in perioada McCarthy, in SUA.
Acesti factori ar putea sa ne lamureasca de ce nu s-a pus intrebarea cum de au gasit Aliatii nimerit sa colaboreze cu criminali alesi dintre fostii lor inamici, sau chiar sa puna sub semnul intrebarii insasi atitutudinea Aliatilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Timpurile, insa, s-au schimbat. Cazul "cazacilor" a fost intotdeauna cunoscut de destul de multi oameni si acestia s-au simtit stanjeniti pentru ca el sa nu fie niciodata uitat. S-a considerat ca aceasta a fost "crima de razboi a Marii Britanii" si ca, desi ar putea parea nesemnificativa pe langa ororile comise de germani, ar fi impardonabil ca ea sa fie data uitarii. Daca e sa existe un vinovat, atunci el trebuie dezvaluit in asa fel incat sa se vada ca s-a facut dreptate, chiar si la cincizeci de ani dupa crima. Au existat supravietuitori care au dorit ca suferintele celor dragi sa fie recunoscute si aceasta fapta sa fie explicata.
Bethell s-a numarat printre cei care au fost intotdeauna constienti de acest caz si care si-au indreptat atentia spre documentele privitoare la locul si la perioada respectiva, imediat ce ele au devenit accesibile prin Biroul Arhivelor Publice. Tolstoy, un istoric cu autoritate inainte de a deveni o persoana publica, ca urmare a acestui caz, s-a implicat foarte puternic emotional. Crescut partial intr-o comunitate a rusilor albi emigrati in Anglia, el a cunoscut aceasta poveste de la o varsta foarte frageda. Mai mult, unul dintre eroii copilariei sale, Hatmanul Krasnov, a fost ucis ca urmare a deportarilor. Tolstoy dorea sa gaseasca o explicatie acestui fapt, iar sentimentul de cavalerism se revolta impotriva modului in care a fost tratat eroul sau.
Documentarul de la Timewatch
Timewatch este un serial istoric al BBC al carui scop este "sa prezinte o succesiune de filme, care se difuzeaza doar o singura data, filme care dureaza de obicei 50 de minute pe BBC2, punand pe tapet probleme istorice, idei si cazuri din istoria secolului al XX-lea sau dinainte de secolul al XX-lea". Rivalul lui este emisiunea Secret History de pe C4.
O tradare britanica este un bun exemplu pentru arta documentarului britanic... Filmul incepe - si aceasta afirmatie se repeta spre sfarsit - prin a afirma ca procesul de calomnie l-a scos complet nevinovat pe Lordul Aldington, dar ca acest fapt nu inseamna ca interesul pentru cazul propriu-zis s-a diminuat. Mai tarziu, in cursul emisiunii, se remarca faptul ca infrangerea lui Tolstoy s-a bazat pe faptul ca el a facut o greseala cu privire la data plecarii lui Aldington din Austria, si deci a dat vina pe cine nu trebuia. Nu se mentioneaza controversa cu privire la acea data, sau faptul ca Aldington a fost acuzat ca s-a razgandit in aceasta privinta. In acest sens, se poate spune ca programul accepta verdictul procesului de calomnie, adica, faptul ca Aldington nu era de vina. Nu se sugereaza niciunde ca procesul nu ar fi fost corect.
Pozitia lui Aldington e exprimata de aliatii si asociatii lui, generalii de brigada Tryon-Wilson si Cowgill. Afirmatiilor lui Cowgill privind necesitatile operationale li se acorda spatiul si respectul cuvenit. Fiind asadar, scrupulos de politicosi cu apararea lui Aldington, realizatorii nu isi ascund deloc, totusi, convingerea ca initiativa a fost rusinoasa si nedemna de o armata care pretinsese ca este de partea adevarului si a justitiei. O gramada de marturii prezinta modul necinstit in care au fost tratati refugiatii in timpul preparativelor pentru deportarea lor si brutalitatea cu care ea s-a realizat. Ofiteri britanici de diferite grade si din medii si regimente diferite isi recunosc rolul, confirmand dovezile aduse de supravietuitori. Una dintre marturii - cea a unei tinere (pe atunci) care, scapand din lagarul de la Auschwitz, s-a alaturat unor cazaci si familiilor lor, ca sa se trezeasca si ea batuta si impuscata de trupele britanice - este cu deosebire impresionanta. Ea a fost una dintre putinele persoane care au scapat din haosul produs in timp ce armata ii forta pe refugiati sa accepte sa fie deportati...
Problema responsabilitatii este examinata cu grija. Nu se da nici o explicatie cum a fost posibil ca dispozitii clare ordonate de Churchill si Alexander sa fie ignorate la nivel executiv. Se prezinta fapte: aproximativ o mie de germani internati separat in lagar au fost predati rusilor (se presupune ca aproximativ 80% au murit in lagare de munca fortata) conform unui ordin din 24 mai care se referea la nemti si la ceilalti prizonieri (adica, femei, copii, batrani), desi toti britanicii stiau ca acestia nu erau sovietici; se pare ca iugoslavii deportati, contrar ordinelor precise ale primului-ministru Churchill, au fost macelariti, asa cum se anticipa si asa cum se asteptau paznicii lor britanici. Omul care a negociat cu britanicii si care apoi a organizat masacrul este intervievat in mod foarte semnificativ, deoarece el este unul dintre ofiterii care i-a mintit astfel incat sa-i duca de nas si sa-i deporteze pe refugiati (Nicholson, vorbind la BBC 1991). Sunt gasite si filmate gropile comune. Documente oficiale, imagini de la locul faptelor si marturii cutremuratoare formeaza toate impreuna o textura reusita care contureaza un caz convingator.
Telespectatorul impartial ramane, cred eu, cu puternica impresie ca s-a infaptuit un rau si ca cineva, undeva, nu e chiar curat. Faptul ca acuzatiile nu au rezistat la analiza nu inseamna ca nu exista nici un ticalos, sau niste ticalosi. Desi il descriu pe Tolstoy ca pe un ins compromis, ii permit sa explice de ce este important acest caz: "Eu nu spun ca detin adevarul dar, daca cineva nu lupta pentru ca adevarul sa fie investigat si recunoscut, si eu asta doresc, evenimente groaznice ca acesta se vor repeta".
Comentariu
Pentru societatea britanica, invatamintele cele mai directe ale acestui caz sunt cele juridice. In diferite procese la care a fost parte, Tolstoy a fost tratat, se pare, fara respectul acordat lui Aldington, o lipsa de respect care a dus la partinire. Nu s-a reusit sa se tina cont de dovezi, nu s-a reusit sa se recunoasca dauna cauzata partii Tolstoy prin disparitia dovezilor si incapacitatea de a lua sau a pune la dispozitie stenograme. Marimea daunelor impuse lui Tolstoy a fost uriasa; la vremea aceea a fost cea mai mare dauna de acest fel...
In septembrie 1990, la un simpozion al avocatilor si ziaristilor cu experienta, cazul Tolstoy-Aldington a fost citat ca o demonstratie a faptului ca "actualele structuri juridice (in cazurile de calomnie) nu sunt pe deplin sigure si ar trebui modificate" (Norton-Taylor 1990). Charles Gray, avocatul lui Aldington a afirmat, atunci cand a castigat 1,5 milioane lire sterline de la Tolstoy, ca juratii nu ar trebui deloc folositi in cazurile de calomnie.
Interdictia de a discuta despre acest caz a starnit si ea interes. Interdictia de a-si prezenta opiniile, impusa lui Tolstoy in 1989, a fost privita de BBC, dupa 1991, ca extinzandu-se si la filmul "O tradare britanica", a carui prezentare putea fi considerata un caz de sfidare a Curtii; atunci cand redactorul serialului si realizatorul filmului a fost invitat sa vorbeasca despre acest caz studentilor, el si-a exprimat regretul de a nu o putea face din cauza interdictiei.
Se pot trage mai multe invataminte cu caracter general din acest caz. Acum cativa ani, inainte de Birmingham Six, Guildford Four, Investigatia Scott si asa mai departe, britanicilor le venea greu sa creada, mai intai, ca era posibil un acord tacit ca sa se musamalizeze lucrurile si, in al doilea rand, ca judecatorii puteau fi atat de partinitori, ignoranti si incorecti. Cazul de calomnie Tolstoy a subminat si mai mult increderea in sistem. El a atras atentia si asupra modului non-cavaleresc in care politicienii alesi pot sa se foloseasca de arhivele publice in Marea Britanie, si asupra necesitatii unor reguli si sisteme pentru a impiedica acest fapt...
Cazul "cazacilor" a facut posibile toate acestea. Parte din fascinatia lui provine din faptul ca vina nu a fost nimanui atribuita, inca.
Fragment din volumul Jurnalismul de investigatie. Context si practica, in curs de aparitie la editura Limes. Traducerea: Mihaela Mudure. 30 iunie 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
