Aer în iarbă (Casa de Pariuri Literare) a lui Mihai Vieru arată multă poftă de experiment. Poezia de aici, oricât şi-ar schimba machiajul de la un ciclu la altul, nu e pentru neiniţiaţi. Proiectul modernist rămâne în picioare, chiar şi în varianta lui soft, postmodernistă. Un fum distinge surprinzător de clar posibilităţile peisajului: „trec moscovei de la umbră la soare colţ cu bariţiu/trei muze şi ele ţâşnesc din abisuri./le văd. le întind pe plajele gândurilor mele./2 majuscule plus o minusculă, adică 2 bunăciuni şi o secondantă”.
Ciclul o emoţie şi o lumină spune destul despre ce-şi doreşte poetul în arta sa. Mai ales fragmentarul ejaculat, nu pictat: „din celălalt întuneric azur asurzeşte genarul din stând/în şezut pe stricat masă de tăceri/făcută din piatră să miaune pentru hades şi cerberi”. Cine ştie, înţelege, cine nu... jazz!
În ansamblu luate, poemele trebuie descifrate cu enciclopedia şi dicţionarul, precum cavoul Iuliei Haşdeu. Unele pasaje au nerv şi coeziune, aşa încât nu mai e necesar să ne punem mintea cu ele, ci sufletul: „plaja tocită se strecoară ca o palmă sub mare/chemând toate pisicile ei/să putem călca pasul pe stele glissante ferm./jumătăţi de meteoriţi verzi cad din picioare/pe planete cu sentimente suprapuse/între inele primare printre iubiri perene în fiecare zi altfel” (gondolier – les deux).
Rareori labirinturile aproape suprarealiste sunt biruite de claritate. Şi niciodată claritatea nu apare în stare pură, aşa cum o cerea Stephen Dedalus: „îţi muşti dintre buze un sărut simplu/ca dintr-un pumn de cireşe fără sâmburi/implicat într-o cursă pe-o vreme candidă amară/latino-crimhildă/înnozi codiţele săruturilor colţurile zâmbetului/cu limba un duel de florete” (sun rise light flies). Dar, ca un autentic artist, Miki Vieru ştie să-şi recupereze cititorul distrat cu o singură întorsătură de condei, întorsătură spre ne-nţelesuri şi mai mari: „mulţi dintre poeţi astăzi nu mai fac faţă” (bălăioara).
De unde şi declarata mea plăcere provocată de senzualitate, indiferent cât de intelectualizată ar fi ea. Sau poate exact de aceea: „de câte ori iubito vei ronţăi seminţe/să îmi apară că zdrobeşti sâmburi de/cireşe/pe o cotă înaltă de surâs/între dinţi carnea lor va sta drept dreaptă rotunjire” (o să stai cu două pisici. ba nu). Adică sportul naţional cu seminţele este înnobilat, încireşat, însă, până la urmă, parcă mai experimentale sunt poemele aranjate sub formă de proză: „când în urmă cu un an bun de zile se uimise, ce-i cu plăpândeţea asta blajină hipersensibilă, fulgurantă, din ai cărei ochi scăpărau tristeţi jumelate” ş.a.m.d. (pucini gând unu). E ritm şi captatio aici. Ceva inefabil... de interesant.
Bine vin şi poemele-notaţie, din note de mare, unde nu mai primează vocabularul dantelat şi nici înţelesurile foarte puţin întredeschise: „fiecare bolovan frumos rotunjit/cu funcţie de limbă de clopot/sub val/clincheturi poartă amprenta lui dumnezeu/care musteşte viaţă” (notă1).
Însă definitivă este impresia de muzică intelectuală pe care şi-a propus-o volumul. Niciodată poezia aceasta nu se va citi şi nu se va asculta pentru plăcere. Ea trebuie decodată şi presupune atenţie încordată. Rămân la certitudinea că Aer în iarbă este un act scriptic modernist, dus până în cerul sticlos al avangardei, pe alocuri. O sufocare nu este niciodată sufocarea: „eufemisme ale acestui dialog mut hetero erotic/când argumentele şi elocinţa îşi taie craca de sub picioare/fără a insinua aici atârnarea regretelor de un copac gros”
Miki Vieru reia experimente mai vechi şi le propulsează spre deschideri noi. Pofta de joacă livrescă este nesecătuită: „gravitaţia rămâne gravă. în continuare tu semiramidă. cu luna/din imediata apropiere răsare un nor de sprânceană de peste mare/ochi de angora [...] nu ne lenevim să ne iubim să ne iubim/te vorbesc anume. a ler te gândesc” (notă de mare 7 te vorbesc anume. a leru-i ler gândul).
După note, urmează E.K.G-uri, care anunţă adâncirea subtilităţii. În linii mari, se prelungeşte hârjoana avangardistă împinsă până în coasta integralismului: „şşşş!/aici mai curg din răni suliţe prin păstrăvii de neon. toate mărimile. chiar 35-36. pentru copii mai măricei” (iată dinainte câmpia tesalonicului). Integralism ironic, i-aş spune, adunând toate datele lumii şi stilului, aranjându-le minuţios şi apoi gâdilindu-le: „minaretul&ferestrele-i bântuite de arcuri&arhe-uri/locuită pe rând de chiriaşii zilei răsărituri şi glasuri tăişuri spahii/muezinul este liftierul care flirtează primul cu aerul rece. O dâră de noroc/taie soarelui o sprânceană în carnea de foc” (prinţesă în splendoare verticală o singurătate a uşilor).
Cartea se rotunjeşte cu E.E.G-uri şi Primăvara la cheie, închegându-se într-un produs intelectual omogen pretenţios. De face astfel că vocea poetului nu poate fi confundată, ceea ce şi-a şi dorit. Poezia nu face compromisuri nici măcar cu ea însăşi, oricât de narcisistă ar fi! Şi mare păcat ar fi să nu alătur acestui proiect ambiţios si coperta în culori grele, întunecat-luxuriante, realizată de Cia Vie (Felicia Tuns)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
