Dan Stanca (n. 30 septembrie 1955) a absolvit secţia engleză-română a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, în anul 1978. A debutat editorial cu romanul Vântul sau ţipătul altuia (Editura Militară, 1992). Ca jurnalist, a lucrat mulţi ani (până în 2008) la cotidianul România liberă, unde a publicat sute de articole. Proze, eseuri sau versuri i-au fost publicate în România literară, Luceafărul, Viaţa Românească, Convorbiri literare, Steaua, Apostrof, Euphorion, Ramuri, Cotidianul, 22, Dilema, Vatra, Familia, Contrapunct, ARC ş.a. A fost tradus în reviste din Italia, Spania şi Slovenia, iar până în prezent, i-au apărut 21 de romane.
A fost recompensat cu: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (cu Apocalips amânat, 1998, şi cu Drumul spre piatră, 2003); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (cu Domnul clipei, 2001, şi cu Cei calzi şi cei reci, 2009); Premiul Fundaţiei „Flacăra” (cu Ritualul nopţii, 1999); Premiul Revistei Ateneu din Bacău (cu Noaptea lui Iuda, 2008).
A fost nominalizat la Premiul „Cartea Anului” al revistei România literară în anul 2007, pentru romanul Noaptea lui Iuda. De asemenea, nominalizări a mai avut pentru: Domnul clipei (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2000), Mut (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2007), Boala şi visul (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2013). Romanul Craii şi morţii a fost nominalizat la Premiul „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2012, iar Boala şi visul la Premiul „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2013.
Ghetsimani ’51 este un roman care se desfaşoară pe două continente, America şi Europa, folosind ca pretext evenimentele din 11 septembrie 2001, şi coborând halucinant în prezentul stalinist al României.
Evocarea celebrului loc din Evanghelii – Ghetsimani – nu este întâmplătoare, întrucât întreaga poveste se află sub semnul sacrificiului.
Personaje precum patriarhul Iustinian, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Petru Dumitriu sau „sfântul Ardealului”, Arsenie Boca evoluează pe linia fină de demarcaţie dintre realitatea istorică şi ficţiune. Figura martirică a cărţii este însă un teolog catolic polonez refugiat în România, dupa invadarea ţării sale de către nemţi şi ruşi în toamna anului 1939. Această figură misterioasă l-a cunoscut pe alt prelat catolic faimos, Maximilian Kolbe, sanctificat de Vatican pe timpul pontificatului lui Paul al VI-lea.
Dan Stanca demonstrează şi în această carte viziunea sa asupra vremurilor moderne care, oricât de opace, sunt totuşi vizitate de miracol.
*
* *
Spre deosebire de Steven, care de mic şi-a şlefuit mintea prin colegii de elită unde s-a remarcat întotdeauna şi a câştigat burse, altfel bătrânul nu şi-ar fi permis să-l întreţină, eu mi-am făcut ucenicia ca reporter prin diverse redacţii obscure, deprinzând meşteşugul scrisului, aşa că până am ajuns la un adevărat curs de creative writing au trecut ani, dar tot mi-a folosit la ceva vânturarea prin America. Astfel am putut să-i înţeleg pe marii scriitori ai acestui pământ, pe care toţi îi invidiază, deşi nu prea au de ce fiindcă aici nimic nu se obţine uşor, doar că oricând poţi s-o iei de la capăt. Aşa ar trebui să fac şi eu, sunt încă tânăr, de ce nu aş realimenta din nou tractorul voinţei de-a trăi şi aş ara palma unei vieţi care până la ultima bătaie de puls nu se dă bătută? Dar, ciudat, parcă nu mai e America de mine… Aş tăia şuviţele destinului şi până la urmă le-aş arunca la coş. Mă întorc spre acel moment de la începutul toamnei de acum vreo cinci-şase anişori, toamna lui 2001, şi din nou mi se usucă gâtul aducându-mi aminte de teribilul „nine eleven”, de faptul că taman în acea dimineaţă îmi găsisem să mă plimb gură-cască prin New York unde ajunsesem cu două zile în urmă fiindcă voiam să mă mai întâlnesc odată cu Sandra, fosta mea soţie. Pe atunci nu era „fostă” şi încă mai credeam că pot reface o căsnicie şubrezită. Întâlnirea de atunci nu a salvat nimic. Refugiată în casa părinţilor ei, o viloaie cât un palat de la ale cărei ferestre bătrânii aveau zilnic în faţa ochilor zona cea mai frumoasă din CentralPark, mereu înrourată, fragedă, fără pic de praf ori funingine, nu a vrut să mă vadă mai mult de cinci minute, vorba vine să mă vadă, de fapt nici nu şi-a ridicat ochii de pe claviatura de fildeş şi abanos a acelui Steinway veritabil, şi m-a lăsat pe urmă să bolborosesc în neştire, cuvinte fără noimă deoarece în auzul şi în inima ei nu produceau nicio vibraţie. Fusese bine dresată să-şi înăbuşe sentimentele, aşa că am fost silit să plec. După ce mi-am băut ceaiul verde, am luat-o spre ieşire mâhnit şi încrâncenat precum Paul Newman în rolul lui Chance, în Sweet bird ofYouth, care încă mai speră s-o recupereze pe Heavenly, era zece septembrie atunci, într-o luni. A doua zi dimineaţă mergeam hai-hui pe străzile marii metropole. Nu dormisem deloc bine, mă trezisem de mai multe ori peste noapte şi mă izbisem de cenuşiul ferestrelor de hotel, semn că soarele nu are de gând să răsară, chinuitor de lent trece uneori timpul noaptea…Cu prima rază de lumină am sărit din pat, m-am spălat, m-am bărbierit, trebuia să fiu pregătit, pentru ce? Ieşit din casă, mi-a dat prin cap să urc în unul dintre Turnurile Gemene, la restaurantul de la etajul 106, unde aş fi băut o cafeluţă neagră, în care nu aş fi dizolvat decât un strop de lapte. Leneş însă, am renunţat la proiect. Mai fusesem de câteva ori acolo, împreună cu Sandra, tot dimineaţa ca să vedem înălţarea soarelui din ocean, o văpaie fără pereche, şi totuşi perfect trasată circular. Ea era fascinată şi reuşea să-mi transmită şi mie emoţia. Într-adevăr, fără Sandra, răsăritul soarelui şi urcarea pe boltă nu mi-ar mai fi produs nicio încântare. Nu lenea, ci absenţa ei m-a făcut să stau pe loc. Şi aşa am scăpat de la moarte. Şi încă ce moarte! Ce aş fi simţit acolo, sus, bând cafeaua, iar deodată să-mi apară în faţa ochilor întâi mic, de dimensiunile unei păsări, apoi din ce în ce mai mare, până îţi dai seama că e un avion, vehiculul acela uriaş, aducător de urgie, spulberând tihna unui breakfast frugal! Giganticul Boeing a lovit între nivelele 96 şi 99 sau 99 şi 102, a acoperit cu aripile sale intervalul a trei etaje, aşa că tot ce era deasupra acestei limite nu mai putea să aibă nicio şansă.Când am auzit bubuitura şi am văzut ditamai vâlvătaia roşu-aurie ca un rug suspendat în cer, m-am pus fără să vreau în pielea celor care atunci se aflau acolo sus şi am fost scăldat de o sudoare rece ca gheaţa din creştet până în tălpi. Dar m-am calmat repede. N-am mai stat o clipă pe gânduri, bănuind ce o să urmeze. Fără să întârzii, am şi intrat într-o clădire învecinată şi am urcat până la ultimul etaj, după care am ieşit pe platformă. Să fi avut clădirea vreo 50-60 de niveluri, nu m-am obosit să le număr. Ştiam însă foarte bine ce am de făcut. Aparatul de fotografiat era deja amorsat, pregătit să-şi facă datoria. Rece, profesionist, voiam să imortalizez secvenţe unice. Ceea ce anticipasem s-a adeverit. De la acea înălţime vedeam mult mai bine ce se întâmplă sus decât dacă aş fi rămas în stradă. Întâi, amărâţii au început să fluture tot ce aveau la îndemână, feţe de masă, prosoape, cămăşi, ca să fie văzuţi şi ajutaţi. De parcă s-ar fi îndoit cineva de tragedia lor! Fluturau cu atât mai tare cu cât probabil nu le venea să creadă că ei, şi nu alţii, sunt la un pas de moarte. De jos urcau perdele groase de fum, iar focul nu mai avea mult şi s-ar fi întins şi la etajul lor. Aşa a început nebunia. Nemaigăsind altă soluţie, unii s-au încumetat să coboare de-a lungul cornişelor verticale ondulate care separau şirurile de ferestre. Scena era neverosimilă şi chiar nu-ţi venea să crezi că oameni care la viaţa lor nu fuseseră în stare să sară un gard sau să se caţere într-un copac vor reuşi să coboare sute de metri pe o suprafaţă lucioasă, având dedesubt hăul şi înfricoşaţi de perspectiva prăbuşirii. Unul dintre nefericiţi s-a menţinut vreo două niveluri, după care a alunecat şi a căzut în gol. Aparatul meu de fotografiat a clipit atunci satisfăcut şi a captat nenorocirea. Am făcut mai multe poze ca să am de unde alege. Sprinten, am ieşit din imobil, iar apoi tot ca un gură-cască am rămas în stradă privind spectacolul cutremurător. Cădeau săracii ca muştele, doar că muştele nu cad că-s uşoare, pe când oamenii grei vin spre pământ cu viteza glonţului. Bufniturile erau teribile. Cine ar fi îndrăznit să se ducă la locul unde nefericitul se zdrobise de asfalt? Echipajele de pompieri zbârnâiau în neştire şi maşinile lor roşii se şi adunaseră în jurul Turnurilor incendiate. Îmi făcusem datoria. Ziarul la care lucram avea să se mândrească cu ce urma să-i livrez. Vanitatea mea profesională – ruşine! – conta mai mult decât tragedia propriu-zisă. Am ales fotografia cea mai convingătoare. Un bărbat înalt, mulatru, cu picioare lungi şi încălţat în nişte mocasini de bună calitate, având capul în jos şi braţele bălăngănindu-i-se, aşa încât poza surprindea excelent deriva în care se afla. Conturul era puţin înceţoşat, dovadă că nu putea fi vorba de niciun trucaj. Omul fusese fotografiat chiar în timpul căderii, când deja prinsese viteză şi nimic, cu excepţia unei intervenţii supranaturale, nu l-ar mai fi salvat. Nu ştiam cine este nefericitul şi nici nu mă interesa. A doua zi, 12 septembrie, fotografia a apărut pe prima pagină a ziarului, iar efectul a fost catastrofal. La urma urmei, nu era doar vina mea că fusese publicată, dar toţi din ziar m-au găsit ţap ispăşitor. Din toate părţile s-a umflat valul de protest care a izbit năpraznic în redacţia noastră. Bastards, era cuvântul preferat. În asemenea momente grele pentru marele nostru popor nu aţi putut alege altceva mai nimerit decât poza unui nefericit care se omoară? Tonul indignării era uneori aspru, alteori temperat, cuvintele folosite pentru a ne incrimina erau fie dure, fie neutre, dar urmau o logică de fier tocmai ca să scoată în evidenţă lipsa de caracter, de patriotism, fuck you, Jeff, de ce nu ai propus şi tu altceva, un pompier erou, supravieţuitori fie şi mutilaţi, dar care trăiesc şi au ieşit învingători din lupta cu moartea, orice, nu un sinucigaş?… Redactorul-şef m-a făcut cu ou şi cu oţet, iar mie nu mi-a trebuit mult să pricep că din partea mea se aşteaptă demisia, cum să zic, demisia de onoare! Mă purtasem ca un antiamerican şi nu mai aveam ce să caut într-o instituţie pentru care valorile morale sunt mai presus de orice. Pe urmă, după ce au apărut comentarii şi chiar cărţi care au pus la îndoială autenticitatea atentatului şi mai mult sau mai puţin voalat au acuzat cele mai înalte autorităţi ale statului de amestec în cumplitul act sau chiar de coordonare a acestuia, ceea ce făcusem nu mai avea cum să indigneze, dar am rămas mai departe pe tuşă şi astfel am rumegat lucruri esenţiale pentru viaţa mea.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
