Drama Gertrude dezvăluie un secret, care a stat ascuns în culisele teatrului elisabetan preţ de cinci secole. Cine este ucigaşul regelui Danemarcei? Prinţului Hamlet i se revelă cruntul adevăr: tatăl său este ucigaşul tatălui său. De aici se naşte dilema: Pedeapsă sau Iertare? Va alege o a treia soluţie, care nu va schimba statutul de tragedie al capodoperei shakespeariene, dar o va continua şi o va îmbogăţi prin devoalarea unor noi sensuri, asupra cărora merită reflectat.
(Intră POLONIUS)
POLONIUS: Ai dreptate: nu în capul ei s-a născut.
OFELIA (se smulge din mâinile lui HAMLET; lui POLONIUS, oripilată): Pleacă!!
POLONIUS: Dar înainte de-a întreba a cui a fost ideea, întreabă-te întru salvarea cui vine ea.
HAMLET: Cum nu m-am gândit că numai mintea ta…
OFELIA (lui POLONIUS): Te conjur, pleacă!
POLONIUS (lui HAMLET): Te înşeli!
HAMLET: Nici tu?! (POLONIUS neagă din cap) Nici ea?!… (Semn spre Ofelia, rămasă încremenită, albă la faţă. POLONIUS neagă din cap) …Atunci cine? (HAMLET se translează încet în rolul "nebunului") Cine trage sforile? Cine ne vrea ţopăind după pofta lui? Ei, cine-i oare Marele Păpuşar? Ghici ghicitoarea mea! (Ca într-un joc de copii, îi indică pe rând pe cei de faţă: Ofelia, POLONIUS, HAMLET) An-tan-te - ghizemane-ple - ghizemane-compane - an-tant-te! (Îndreaptă degetul spre Ofelia) Ai câştigat: tu ne spui!
POLONIUS: Nu chinui de pomană un suflet ...
HAMLET: Nu-i sufla: e fată mare, răspunde singură! (OFELIEI) Cine?!
OFELIA: Eu…
HAMLET: Tu?!
OFELIA: Am vrut… Am crezut…
HAMLET: Fata neprihănită din icoana pe care-o port la piept (Îşi smulge de la gât lanţul cu medalion, pe care îl purta sub cămaşă, şi i-l aruncă la picioare) "a vrut şi a crezut" şi şi-a plecat urechea să-mi ceară ce i-au şoptit oameni al căror nume nu cutează să-l rostească?!
POLONIUS: Nu multe fete pe lume ar fi acceptat…
HAMLET (peste el; OFELIEI): Astea-s devoţiunea şi iubirea ca lumina ochilor pe veci dăruite mie?!!
POLONIUS: Faci o imensă greşeală! Nu-ţi permit pentru nimic în lume să loveşti…
HAMLET (peste el; OFELIEI): Acum ştiu chipul trădării! (Îşi scoate de la brâu pumnalul şi îl întinde OFELIEI) Taie-ţi limba, de-oi mai vrea vreodată să-mi adresezi un cuvânt!
(Ofelia apucă pumnalul.
POLONIUS îi smulge pumnalul din mână şi îl aruncă pe jos.
Intră Gertrude)
GERTRUDE (un singur pas; se opreşte; privire fixă aţintită asupra lui HAMLET): Destul!
(Intervenţia lui GERTRUDE îl paralizează pe HAMLET. Rămâne nemişcat,
tensiunea paroxistică de care era cuprins pare să se scurgă în pământ.
Se retrage supus doi paşi.
Abia acum, GERTRUDE vine şi o îmbrăţişează pe OFELIA, o strânge şi o
reţine la pieptul ei.)
GERTRUDE: …Iartă-mă. (O mângâie, o sărută; o conduce încet spre POLONIUS, căruia i-o încredinţează.)
(POLONIUS îşi petrece braţul peste OFELIA, care abia se mai ţine pe picioare,
şi ies din scenă.)
GERTRUDE: …Niciunul din oamenii ăştia, ale căror vieţi le-ai transformat într-un coşmar, n-are nicio vină. Dacă există un "vinovat", eu sunt acela. Judecă-mă şi dă-mi orice pedeapsă. Dar mai întâi, află un adevăr pe care am jurat să nu-l ştie nimeni: am vrut să-mi iau zilele. Am vrut să mor odată cu omul pe care l-am adorat şi singurul lucru care a fost mai tare decât mine ai fost tu! Gândul că te las singur, că eu îmi voi plăti pacea cu suferinţa ta supraomenească mi-a frânt braţul şi m-a condamnat să-mi duc mai departe crucea în lumea asta. (Se apleacă şi ridică de jos pumnalul lui HAMLET.) Spune-mi că am greşit şi într-o clipă se face dreptate!
HAMLET (a ascultat replica lui GERTRUDE nemişcat, alb ca varul, fără să schiţeze un gest, aproape fără să respire; după o lungă tăcere): … … Tata mi-a spus că a fost omorât.
GERTRUDE: În vis?
HAMLET: În faţa ochilor.
GERTRUDE: Vedenii! Halucinaţii!!
HAMLET: Sufletul… Duhul lui.
GERTRUDE: Cine a făcut-o?! Şi de ce?!... Cine?!!...
HAMLET: … Tatăl meu.
GERTRUDE: Ai mai spus o dată neghiobia asta! Scoateţi-o din minte! Sinuciderea e ultimul lucru…
HAMLET: Crimă.
GERTRUDE: Ce-ai spus?!?
HAMLET: Crimă!
GERTRUDE (încearcă să descifreze cele auzite): …Cum adică?!... Vrei să spui că?!… Nu el?!… Nu Regele Hamlet e tatăl tău, ci un altul care… (Urlet cumplit; se repede cu pumnalul asupra lui HAMLET; HAMLET se apără, îi smulge cuţitul din mână şi îl aruncă cât mai departe, o culcă la pământ, imobilizată sub greutatea corpului lui, GERTRUDE se mai zbate de câteva ori, se linişteşte; hohote de plâns.) … O târfă ordinară, asta sunt pentru tine?!!… O târâtură care şi-a înşelat bărbatul şi azi l-a băgat şi-n pământ?!… (Se ridică cu greu de jos.)
HAMLET (vrea să o ajute): Mamă!...
GERTRUDE (îl respinge): Să nu mai rosteşti vreodată cuvântul ăsta! Nu mai ai tată şi nici mamă nu mai ai!
HAMLET: Ce să fac?! Cui să mă împărtăşesc?!
GERTRUDE: Sfântului Duh!
HAMLET: N-am spus că-l cred! N-am spus c-aşa a fost!… Îmi pierd minţile şi nu am un sprijin!!
GERTRUDE: Pleacă unde vezi cu ochii sau…
HAMLET: Mamă!
GERTRUDE (se îndreaptă târându-şi paşii spre ieşirea din scenă): Bietul de tine!...
Biata de mine!
(Intră POLONIUS: alb la faţă, mişcare rigidă, trece pe lângă Gertrude fără
să o vadă.
Gertrude se opreşte, se întoarce după el, îl urmăreşte cu privirea.)
POLONIUS (se opreşte în faţa lui HAMLET; îi întinde bucata de hârtie pe care o are în mână.)
HAMLET (ia hârtia; citeşte cu voce tare): "Am sperat că eşti mai bun ca ceilalţi. M-am înşelat."
POLONIUS (stare de şoc): Ofelia nu mai este printre noi.
10. HAMLET - HORAŢIO
HAMLET (urlă spre ceruri): Tată!!!... Tată!!!... Scump părinte!!! (Aşteaptă câteva clipe, ca şi cum ar fi putut primi vreun răspuns.) Am băgat-o pe Ofelia în mormânt, mama mă blestemă, pământul stă să crape sub călcătura mea şi acolo ("Sus") nu-mi răspunde nimeni!... Ce-mi rămâne să fac, Horaţio? Să intru într-un ospiciu, să m-ascund într-o mănăstire sau să am onoare şi să-mi zbor creierii?!
HORAŢIO: … Cel care ţi-a vorbit putea fi un trimis al lui Satan… (Îşi face cruce şi sărută crucea care îi atârnă la piept.) … dar putea fi şi tatăl tău…
HAMLET: N-am s-apuc ziua să aflu adevărul… (Încă o inutilă încercare; nici el nu mai crede. Spre cer.) … Tată!
HORAŢIO: Dacă apare şi a treia oară în faţa ochilor tăi, nu-ţi va fi mai uşor să ştii cu cine vorbeşti…
HAMLET: Deci, totul e pierdut.
HORAŢIO: Neştiute sunt căile Domnului… Dar, aici, pe pământ, există o fiinţă care dacă există un adevăr, el îl cunoaşte…
HAMLET (stors; timpul de gândire a expirat): … Îndură-te… Nu mai sunt în stare de nimic…
HORAŢIO: Polonius!
HAMLET: Mi-a luat-o înainte: mintea lui l-a scutit să mai judece…
HORAŢIO: Ofelia i-a redat libertatea: nu mai este obligat să slujească.
HAMLET: … Măcar şi pentru a-i oferi şansa să-mi ia viaţa şi tot trebuie să-l caut.
11. GERTRUDE - CLAUDIUS
CLAUDIUS: Ştie tot: viaţa noastră nu mai are nici un preţ pentru el!
GERTRUDE: Ştie tot şi nu crede nimic. Deci, nu ştie!
CLAUDIUS: Acum! Peste un ceas! Dar mâine?! E suficient să mai dea o dată ochii…
GERTRUDE: E fiul meu, Claudius!
CLAUDIUS: E viaţa mea, Gertrude! Şi a ta! Şi mai presus de noi, e tronul!
GERTRUDE: … Supravegheat clipă de clipă şi pas cu pas, n-ar fi un pericol pentru nimeni…
CLAUDIUS: Dar nimeni nu-l poate împiedica pe "prinţul Hamlet" să vină să-şi sărute mama sau să-l îmbrăţişeze pe rege! Şi atunci pasul spre răzbunare e de neoprit…
GERTRUDE: Nu toţi se nasc criminali!
CLAUDIUS: Nici eu şi nici tu nu ne-am născut ca să ucidem! E suficient să ajungi să fii convins că ai dreptul s-o faci şi nimeni nu te mai poate opri. Suntem animale de pradă, Gertrude: frica să nu fim descoperiţi ne mai ţine în frâu!
GERTRUDE: … Ce propui?
CLAUDIUS: Aştept soluţia ta.
GERTRUDE: … Să nu-ţi treacă prin minte… (Îl priveşte cu teama de-a continua.)
CLAUDIUS: Ei, păstrează-ţi cumpătul!… Hai să spunem că nu e vorba decât de o criză. S-au adunat suficient de multe să dea peste cap şi-un bivol, dar un mânz precum Hamlet. Dar, e limpede, băiatul e gingaş, firav, fără forţă...
GERTRUDE: Deci, nu ai de ce să te temi!
CLAUDIUS: "Eu"?!... Mai gândesc la "noi"!... Criza următoare? Când va avea loc? O putem anticipa sau o să ne trezim în faţa ei după ce-a aruncat totul în aer? Azi e singur; se poate foarte bine ca, peste o vreme, să-l vedem în fruntea celor care nu s-au dat în lături nici acum să ne sfideze…
GERTRUDE: Nu mă pune să aleg între copilul meu şi tine!
CLAUDIUS: Încă poţi să alegi…
12. HAMLET - POLONIUS - GERTRUDE - CLAUDIUS - HORAŢIO - DUHUL
(POLONIUS într-o rasă de monah, tras la faţă, desprins complet din lumea
înconjurătoare.)
HAMLET: …N-am îndrăznit să te tulbur ca să-ţi spun cât de adâncă este rana din sufletul meu şi cât de mult am iubit-o pe cea pe care o voi plânge până la sfârşitul vieţii… Respectul pentru suferinţa ta şi decenţa mă opresc să-ţi împărtăşesc clipele fericite pe care le-am trăit alături de ea şi de visele pe care le-am clădit împreună…
POLONIUS (şoaptă): Destul.
HAMLET: Sunt gata să-ţi dau viaţa mea dacă mă crezi vinovat… dacă ţi-ar uşura măcar cât un fulg chinul pe care-l trăieşti… În faţa lui Dumnezeu, smerit şi cu fruntea lipită de pământ sub călcâiul tău neiertător, îţi spun că nu sunt vinovat de moartea Ofeliei…
POLONIUS (şoaptă): Pleacă.
HAMLET: S-a lăsat înşelată… A acceptat să joace un rol scris de alţii, în apărarea lor… Nu au forţat-o, nu au ameninţat-o: au minţit-o! I-au cerut "să mă ajute"… "să mă salveze"… A fost unealta lor şi, cu sinceritatea care a existat întotdeauna între noi, i-am spus că a greşit… I-am spus-o răspicat, cu un ton care sigur a lovit-o… Dar vorbele mele exprimau adevărul şi ea a ştiut lucrul ăsta… S-a sacrificat pentru mine…
POLONIUS: Ce vrei de la mine?!
HAMLET: … Dar nu eu am împins-o la moarte… Nu eu!… Cine, Polonius?!!... Vorbeşte!!!
POLONIUS (şoaptă): … Părinţii tăi.
HAMLET: Cine l-a ucis pe regele Hamlet?!!!
POLONIUS (şoaptă): … Părinţii tăi.
HAMLET: În faţa lui Dumnezeu, cine sunt părinţii mei?!!
POLONIUS: … Gertrude şi Claudius!!!
(O secundă, până când tunetul pătrunde în creierul lui HAMLET; se
prăbuşeşte la pământ, cu braţele desfăcute în cruce.
În acelaşi clipă, GERTRUDE şi CLAUDIUS dau buzna în scenă.)
CLAUDIUS (lui POLONIUS): Un dram de minte să-ţi mai fi rămas şi ai fi murit în patul tău! (Îl execută. Lui GERTRUDE, semn spre HAMLET.) Lasă-mă să fac ce trebuie să fac.
GERTRUDE: … E fiul tău.
CLAUDIUS: E duşmanul meu. Şi al tău. Duşman de moarte! Du-te şi primeşte ambasadorii; te ajung din urmă.
(Intră HORAŢIO.)
Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
