Cu acest episod, dedicat evocarii unor figuri literare precum Ana Blandiana, Romulus Rusan, Bujor Nedelcovici si Octavian Paler, iau sfarsit confesiunile, memoriile, evocarile - spuneti-le cum vreti, in acest miniserial existand, oricum, cate putin din fiecare - pe care doamna Georgeta Dimisianu, unul dintre editorii-legenda ai literaturii romane, ni le-a depanat. Nu ne ramane decat s-o ascultam inca o data si sa ne gandim la cate au ramas inca nespuse... (Marcela Gheorghiu)
Frumoasa Ana Blandiana
Pe langa faptul ca este un om foarte talentat, Ana Blandiana a avut nesansa sa fie si foarte frumoasa. Spun nesansa pentru ca ma gandesc la un interviu pe care l-a dat Alain Delon odata; intrebat fiind ce parere are despre Belmondo, a raspuns: "Lui i-a fost mult mai usor". Pare ciudat ceea ce spun, dar unei femei care este si frumoasa, si inteligenta, si talentata ii este mai greu, mai ales cand nu vrea sa faca din insusirile exterioare un sens al vietii. Blandiana s-a aflat in aceasta situatie.
Pe Ana Blandiana am cunoscut-o in anii frumosi ai vietii ei, mai putin dupa '90, cand, sa spun drept, nu am inteles aplecarea sa catre altceva decat spre scris. A fost un act de dezertare de la harul pe care i-l daduse Dumnezeu. Insa trebuie inteleasa. Tatal ei a facut ani de detentie politica; era un preot vestit in Oradea, unul dintre acei insi cu har la care veneau oameni din tot orasul. Or, faptul ca el a fost inchis i-a schimbat putin psihologia. Dupa ce a terminat liceul, Ana Blandiana a trebuit sa munceasca pe un santier, nefiind primita imediat la facultate, pentru ca si atunci, ca si acum, actiunile parintilor sunt transferate, pe nedrept, asupra copiilor. Ma leaga de Ana Blandiana si, poate, in sufletul ei si pe ea de mine, un moment extraordinar din ziua de 4 martie 1977. Cu cateva zile inainte, ea urma sa se interneze in spital si mi-a adus un volum de versuri, spunandu-mi: "Eu cred ca sta mult mai bine la tine decat la mine acasa". In acelasi timp, Ogarul cenusiu al lui Romulus Rusan se intorsese de la Directia Presei cu o mica observatie, chiar in dimineata zilei de 4 martie. Domnul Rusan, care este o fiinta mai pisaloaga - in sensul bun al cuvantului - mi-a dat telefon si mi-a zis: "As vrea sa vin pana acolo". "Romi, nu veni, fiindca am treaba. Si maine e o zi", i-am raspuns. Seara insa a avut loc cutremurul si toate manuscrisele au fost distruse, mai putin cel al Anei Blandiana si cel al lui Romulus Rusan! Intamplarea aceasta a produs in sufletul meu si, probabil, si in sufletul lor o legatura pentru totdeauna.
Episodul Nedelcovici
Cred sincer ca Bujor Neledcovici este un om talentat. Dar, dupa primul roman pe care i l-am scos si care mi-a placut foarte mult, Bujor a venit cu un al doilea. Era vorba de Ultimul mesager, care, marturisesc, nu mi-a prea placut. "Draga Bujor, nu este unul dintre romanele tale izbutite. Dar eu iti fac referat de aparitie; cred ca e bine sa apara." Consideram ca atunci cand un scriitor bun scoate un roman slab e bine ca acel roman sa apara, ca autorul sa iasa din el si, astfel, sa-si dea drumul spre alte romane, bune sau foarte bune. Scriitorii, chiar mari, pot scrie romane slabe, dar ei trebuie sa se debaraseze de ele pentru a putea porni spre ceva mai bun. Cred ca scandalul iscat in jurul Ultimului mesager a facut ca Nedelcovici sa stagneze ca scriitor, ceea ce a fost foarte rau pentru el. Astazi, marea lui nemultumire, care se manifesta in diverse moduri, cred ca de aici vine. Romanul acesta avea o simbolistica destul de simplista. I-am facut totusi un referat favorabil. S-a facut mare caz de el si romanul a fost oprit. Avea sa-l publice, ulterior, la Paris.
Portretul unui om singur
Relatia mea cu literatura domnului Octavian Paler a debutat foarte interesant. In 1980, el a adus la Editura Cartea Romaneasca romanul Viata pe un peron. Redactor nu i-am fost eu atunci, ci Magdalena Bedrosian. Cum era obiceiul, trebuia sa se faca si un referat inainte de trimiterea cartii in librarii, care sa ateste ca respectivul roman e "bun de difuzare". Cineva de la Directia Editoriala a Consiliului Culturii, care a sesizat sensurile mai adanci ale cartii, a facut un referat periculos de respingere. Pentru ca il cunosteam pe individ, m-am dus la el si i-am spus: "Uite ce este, sa rupi referatul asta!". Am vorbit, apoi, cu Magdalena Bedrosian si am hotarat sa scriu eu referatul de difuzare. Notam in el ca acest roman nu scoate in evidenta decat virtutile revolutiei franceze si, astfel, Viata pe un peron a putut fi pus pe piata. Din acel moment, eu am fost editorul domnului Paler. Mereu spunea ca imi datoreaza... Viata pe un peron. Nu era adevarat, parerea mea e ca, pana la urma, cartea tot ar fi aparut, dar cu mult scandal. Foarte curios e ca, prin 1984, acest roman a fost tradus de un ceh. Nu a vazut insa lumina tiparului in Cehoslovacia, pentru ca cenzura ceha a fost mult mai atenta cu cartea. Am aflat acest lucru tocmai acum, pentru ca traducatorul respectiv a luat legatura cu fiul scriitorului, vrand sa publice in sfarsit acest titlu. Sper sa fie asa, cu atat mai mult cu cat am facut apel la Institutul Cultural Roman sa finanteze traducerea tarzie a romanului, care a aparut in limba romana in 1980 si nu a putut sa apara in Cehoslovacia in 1985, din cauza cenzurii de la Praga. Dupa aceea a urmat Un om norocos, pentru aparitia caruia s-a purtat o adevarata batalie. Un om norocos a avut parte de procese publice, desfasurate dupa urmatorul tipic: se mobilizau oamenii intr-o sala si se ridica un muncitor sau altul, spunand cat de periculoasa este respectiva carte. Numai ca, la Iasi, procesul s-a transformat in altceva, studentii neacceptand sa atace romanul; un asemenea proces public a avut loc si la Bucuresti, iar in revista Contemporanul, romanul a fost aproape linsat. Un dosar intreg se poate face din acest moment ingrozitor. Era a doua jumatate a anilor '80, iar realitatea devenise din ce in ce mai complicata. Din 1984-1985, s-a intrat, dupa parerea mea, in cea mai grea perioada din istoria acestei tari. Cea mai grea, din toate punctele de vedere.
Popularitatea lui Octavian Paler era incontestabila. Cu el nu se putea iesi pe strada. Oriunde il insoteai, lumea ar fi vrut sa-i vorbeasca. El nu era insa asa cum parea a fi in public. Paradoxal, Octavian Paler era un timid. Un om retras. Se simtea bine intr-un cerc foarte restrans, mergea mai ales la prietenul nostru, doctorul Boeras, isi iubea foarte mult fiul... Foarte rar iesea in alta parte si nu avea genul acesta de relatii largi pe care il are majoritatea oamenilor. Era un om de o profunda caldura sufleteasca, avea el insusi nevoie de multa tandrete si, la randul lui, era capabil sa fie foarte tandru cu cei la care tinea. Iar acestia erau foarte putini. Viata lui era dedicata scrisului, lecturii si aparitiilor TV. Dimineata scria, dupa-amiaza se plimba o ora, doua, citea, miercurea se ducea la emisiunile TV si cam asta era viata lui. O viata foarte plina, in singuratate. Paler spunea mereu ca e foarte singur si toate cartile lui vorbesc despre asta, dar nu s-ar fi simtit bine altfel. Aici este paradoxul. El discuta despre singuratatea lui, dar nu cred ca ar fi fost fericit daca s-ar fi schimbat ceva in acest sens. Avea firea unui om timid si retras. Toata lumea credea ca ii este propriu un fel de a fi bataios si categoric, dar acestea la el veneau dintr-o profunda timiditate. Dincolo de cultura si de preocuparile lui - pentru ca era un om al ideilor -, avea o mentalitate de taran. Persista in el singuratatea omului care isi ara singur ogorul. De altfel, cea mai mare mandrie a vietii sale era ca, tanar fiind, fusese cel mai bun cosas din sat. Era mai mandru de lucrul acesta decat de orice altceva. Nu intamplator, poate, a fost, daca pot spune asa, unul dintre ultimii patrioti care nu s-au rusinat de faptul ca sunt patrioti; in ciuda a ceea ce spunea despre romani, despre Romania, iubea cu disperare aceasta tara. Imi aduc aminte ca in 1990, dupa "mineri", aflandu-se la Paris, la o intalnire cu ziaristii francezi, cineva de la Le Monde l-a intrebat: "Ce veti face acum, domnule Paler? Va veti intoarce acolo?". A raspuns: "Orice s-ar intampla, prefer sa ma intorc, sa disper langa ai mei". Aceasta fraza i-a placut lui Cioran la nebunie.
Paler era tot timpul invitat la Eugene Ionesco, unde venea si Cioran, care repeta: "Ce mult mi-a placut raspunsul pe care l-ati dat ziaristului aceluia! Fantastic: 'sa disper langa ai mei?'..."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
