Carla şi-a dat seama că venea încă dinainte ca maşina să ajungă în vârful acelei biete înălţări a drumului care prin părţile-astea se cheamă deal. „Ea este“, s-a gândit. Doamna Jamieson – Sylvia –, care se întorcea din vacanţa petrecută în Grecia. Din poarta grajdului – dar stând înăuntru suficient de mult cât să nu poată fi văzută dintr-o singură privire –, urmărea cu atenţie şoseaua pe care doamna Jamieson trebuia neapărat să treacă, fiindcă locuinţa ei se afla la o jumătate de milă mai jos pe drumul acela, dincolo de casa lui Clark şi a Carlei.
Dacă era cineva care-şi propunea să cotească şi să intre pe poarta lor, de-acum ar fi trebuit să încetinească. Şi totuşi, Carla încă spera. „Dă să nu fie ea.“
Ba era. Doamna Jamieson şi-a întors capul o dată, scurt – se străduia din răsputeri să-şi manevreze maşina printre făgaşele şi băltoacele pe care ploaia le făcuse în pietriş –, dar nu şi-a ridicat mâna de pe volan ca să-i facă semn, adică n-o zărise. Carla, în schimb, i-a zărit ei braţul dezgolit până la umăr şi bronzat, părul platinat într-o nuanţă şi mai deschisă decât i-l ştia dinainte, mai degrabă alb acum decât blond-argintiu, şi expresia feţei, care era şi hotărâtă, şi exasperată, şi amuzată de propria-i exasperare – exact aşa cum se aştepta să arate d-na Jamieson încercând să se descurce pe un asemenea drum. Când şi-a întors capul spre ea, Carla i-a citit în ochi o lucire pozitivă – de optimism, de curiozitate –, care a făcut-o să se dea un pas înapoi.
Aşa, deci.
Poate că deocamdată Clark nu ştia. Presupunând că stătea la calculator, înseamnă că era cu spatele întors către fereastră şi drum.
Dar poate că d-na Jamieson mai avea de mers pe undeva. Dacă venise cu maşina dinspre aeroport spre casă, poate că nu se oprise la cumpărături – adică înainte să ajungă până acasă şi să-şi dea seama de ce-i trebuia. Şi-atunci ar putea-o vedea Clark. Sau, după lăsarea întunericului, s-ar zări luminile de la casa ei. Dar acum, în iulie, se întuneca târziu. Ar putea fi atât de obosită, încât să nu-şi mai bată capul s-aprindă luminile, ar putea să se culce devreme.
Pe de altă parte, ar putea să telefoneze. Uite-acum, în orice moment.
*
* *
Era o vară de ploaie, ploaie şi iar ploaie. De cum făceai ochi dimineaţa, o auzeai răpăind pe acoperişul locuinţei mobile. Potecile erau numai noroaie, pajiştile cu iarbă înaltă musteau de apă, din frunzişurile de deasupra capului te trezeai cu câte o aversă întâmplătoare, chiar şi în momentele în care din cer nu se revărsa de fapt nimic, iar norii dădeau semne că se risipeau. Carla îşi punea o pălărie australiană veche, de fetru, înaltă şi cu boruri largi, ori de câte ori ieşea, iar părul strâns într-o coadă lungă şi groasă, împletită, şi-l ţinea pe dinăuntrul bluzei.
Nimeni nu mai venea să călărească pe coclauri, deşi Clark şi Carla fuseseră peste tot şi lipiseră afişe prin toate campingurile, în cafenele, pe panoul de afişaj de la oficiul de turism şi oriunde altundeva le mai trecuse prin cap să le pună. Doar o mână de elevi mai veneau la lecţii, dar erau cei obişnuiţi, nu grupurile de şcolari în vacanţă, nu autocarele întregi de prin taberele sezoniere, care-i ţinuseră ocupaţi toată vara dinainte. Şi chiar şi cei obişnuiţi, pe care ei contau, îşi luau liber şi plecau în concedii şi-n excursii, ori pur şi simplu îşi contramandau lecţiile, pentru că vremea chiar avea darul să-i descurajeze. Dacă sunau prea târziu, Clark îi taxa oricum pentru timpul neconsumat. Câţiva dintre ei se plânseseră şi renunţaseră definitiv.
Mai câştigau ceva de pe urma celor trei cai ţinuţi în pensiune. Aceştia trei, plus cei patru ai lor, erau acum pe undeva pe câmp, vârându-şi boturile prin iarba de sub copaci. Aveau aerul că nu-şi băteau ei capul să observe că ploaia se oprise pe moment, aşa cum de multe ori făcea după-amiaza, mai mult sau mai puţin. Atâta cât să-ţi renască speranţele – norii se albeau, se subţiau şi lăsau să treacă prin ei o lumină difuză, care nu reuşea niciodată să se transforme în strălucire de soare adevărată şi până pe la ora cinei dispărea cu totul.
Carla terminase de-acum să cureţe în grajd. Făcuse totul pe îndelete – îi plăceau ritmul corvezilor ei regulate, spaţiul gol de sub acoperişul înalt al grajdului, mirosurile. S-a îndreptat apoi către ţarcul de antrenament, ca să vadă cât de uscat era solul, pentru cazul în care şi-ar fi făcut apariţia, totuşi, elevul de la ora cinci.
Cele mai multe ploi constante nu fuseseră propriu-zis torenţiale sau amplificate de vânt, dar în săptămâna dinainte se iscaseră brusc o agitaţie şi pe urmă o vântoasă printre vârfurile copacilor, cu o ploaie orbitoare, aproape la orizontală. După numai un sfert de oră, furtuna trecuse mai departe. Dar după ea rămăseseră crengi căzute de-a latul drumului, fire de curent electric smulse şi o bună parte din acoperitoarea de plastic a ţarcului, ruptă şi aruncată cât colo. La capătul pistei, se formase o baltă mare cât un lac, şi Clark muncise până după lăsarea întunericului, săpând un şanţ prin care s-o dreneze.
Acoperitoarea nu fusese reparată nici acum. Clark întinsese nişte sârmă de gard, care să împiedice caii să se bage în noroi, şi Carla instalase marcaje pentru o pistă mai scurtă.
Pe internet, chiar acum, Clark vâna un loc de unde să cumpere material pentru altă acoperitoare. Vreun debuşeu de lichidări de stocuri, cu preţuri pe care şi le puteau permite, sau cineva care voia să scape la mâna a doua de vreun asemenea material. Nu voia să meargă în oraş, la „Furniturile pentru Locuinţă“ ale lui Hy şi Robert Buckley, cărora el le spunea „Furnituri pentru Ticăloşii de Hoţi la Drumul Mare“, pentru că le datora prea mulţi bani şi se mai şi certase cu ei.
Clark nu se certa numai cu oamenii cărora le datora bani. Prietenoşenia lui, care iniţial te atrăgea, putea să se transforme dintr-odată în duşmănie. În unele locuri nu voia cu nici un chip să intre şi de fiecare dată o punea pe Carla să meargă ea, pentru că el făcuse scandal. Un asemenea loc era farmacia. O bătrână i se băgase lui în faţă – de fapt, plecase din faţa lui şi se dusese după ceva ce uitase, pe urmă se întorsese şi se înghesuise tot în faţa lui, în loc să se aşeze frumos la coadă. El se plânsese, iar casiera îi spusese: „Are emfizem“, la care Clark zisese: „Hai, nu zău?! Şi eu am hemoroizi“, aşa încât fusese chemat şeful de tură, care-l pusese la punct.
Iar în cafeneaua de pe autostradă, reducerea promisă pentru micul dejun îi fusese refuzată, pe motiv că ora unsprezece dimineaţa trecuse, drept care Clark se certase cu cei de-acolo şi dăduse drumul pe jos paharului de cafea pe care şi-l luase la pachet – paharul fusese cât pe-aci, pretinseseră ei, să cadă în capul unui copil în căruţ. El se apărase că nu pe-acolo trecuse copilul, ci pe la jumătate de milă depărtare, şi că-i scăpase paharul din mână fiindcă nu i se dăduse capac pentru el. Nu le ceruse capac, ziseseră ei. Nici n-ar fi trebuit să fie obligat să-l ceară, zisese el.
– Îţi tot sare ţandăra, îi spunea Carla.
– Aşa fac bărbaţii.
În schimb, nu-i spusese nimic despre cearta cu Joy Tucker. Joy Tucker era bibliotecara din oraş, care-şi dăduse calul în pensiune la ei. Calul era, de fapt, o iapă roibă mică şi aprigă, pe nume Lizzie. Când avea chef de glume, Joy Tucker îi spunea Lizzie Borden. În ajun, venise cu maşina, fără să aibă chef de glume deloc şi se plânsese că acoperitoarea ţarcului nu fusese încă reparată şi că Lizzie arăta nefericită, de parcă ar fi picnit-o vreo răceală.
Lizzie n-avea nimic, de fapt. Clark încercase – atâta cât putea el – să se arate împăciuitor. Dar, până la urmă, Joy Tucker fusese cea căreia îi sărise ţandăra şi le spusese că era ca-ntr-o cocină la ei, acolo, şi că Lizzie merita mai mult, la care Clark îi spusese: „Fă ce vrei“. Joy nu şi-o luase – nu încă – pe Lizzie, aşa cum se aşteptase ea, Carla. Dar Clark, după ce declarase iniţial că iapa cea roibă era ca un animăluţ de companie pentru el, acum nu mai voia să aibă nimic de-a face cu ea. Lizzie se simţise ofensată – prin urmare, opunea rezistenţă când era vorba să se antreneze şi făcea ca toate alea când trebuia să i se cureţe copitele, ceea ce însemna în fiecare zi, de teamă să nu dezvolte vreo ciupercă. Unde mai pui că era în stare s-o şi muşte pe Carla.
Dar cel mai rău lucru, din punctul de vedere al Carlei, era lipsa Florei, căpriţa cea albă, care le ţinea de urât cailor în grajd şi pe câmpuri. De două zile, nu mai era de găsit. Carla se temea să nu fi fost prinsă de nişte câini sălbatici sau coioţi, poate chiar de vreun urs.
O visase pe Flora în acea noapte şi în cea dinainte. În primul vis, capra venise până lângă patul ei, ţinând în bot un măr roşu, dar în al doilea, chiar azi-noapte, fugise mâncând pământul când o văzuse pe Carla venind către ea. Părea lovită la picior, dar tot fugise. O condusese pe Carla până la o baricadă cu sârmă ghimpată, care şi-ar fi avut locul pe un câmp de luptă, după care ea – Flora – se strecurase printre sârme, cu tot cu piciorul şontorog, se scursese printre ele ca un ţipar alb şi dispăruse.
Caii o văzuseră pe Carla îndreptându-se către ţarc şi se apropiaseră cu toţii de gard – cu un aer plouat, deşi aveau pături neo-zeelandeze pe spinări –, ca să-i atragă atenţia către ei când s-ar fi întors. Ea le-a vorbit calm, scuzându-se că venea cu mâna goală. I-a mângâiat pe gâturi, le-a frecat nasurile şi i-a întrebat dacă nu cumva ştiau ceva de Flora.
Grace şi Juniper au pufnit pe nări şi şi-au ridicat boturile, de parcă ar fi recunoscut numele rostit de ea şi i-ar fi împărtăşit preocuparea, dar apoi Lizzie s-a vârât între ei şi i-a împins lui Grace capul de sub mâna mângâietoare a Carlei. Ba chiar a şi prins acea mână cu dinţii, ca s-o înveţe minte, aşa încât Carlei i-a luat ceva timp să-i facă morală.
*
* *
Până cu trei ani înainte, Carla nu se uitase niciodată cu atenţie la locuinţele mobile. Nici nu le spusese vreodată aşa. La fel ca părinţilor ei, un termen precum „locuinţe mobile“ i s-ar fi părut pretenţios. Unii oameni trăiau în rulote, şi cu asta, basta. O rulotă nu se deosebea cu nimic de altă rulotă. Când se mutase aici, când îşi alesese această viaţă alături de Clark, abia atunci începuse Carla să privească lucrurile într-un alt mod. Să le spună „locuinţe mobile“ şi să se intereseze de cum şi le amenajaseră oamenii. Ce fel de perdele îşi atârnaseră la ferestre, cum şi le pictaseră pe dinafară, ce imperiale sau verande ambiţioase, ce încăperi suplimentare îşi construiseră în jur. Abia aştepta să se apuce şi ea de îmbunătăţiri similare.
Clark mersese pe mâna ei, cel puţin o vreme. Construise trepte noi şi-şi petrecuse o mulţime de timp căutând pentru ele vreo balustradă veche de fier forjat. Nu se plânsese câtuşi de puţin de banii cheltuiţi pe vopsea pentru bucătărie şi baie sau pe materialul pentru perdele. Felul în care vopsea Carla suferea de grabă – ea nu ştia, pe atunci, că trebuie să scoţi mai întâi balamalele de la uşile dulapului. Sau că trebuie să căptuşeşti perdelele, care între timp se decoloraseră.
La ceva tot se împotrivise Clark, şi anume la smulsul mochetei, care era una şi aceeaşi în fiecare încăpere şi pe care ea îşi propusese de la bun început s-o înlocuiască. Era împărţită în mici pătrate maro, fiecare cu un model de înflorituri şi forme, unele maro mai închis, altele ruginii, altele cafenii. Multă vreme, Carla crezuse că erau aceleaşi înflorituri şi forme, aranjate în acelaşi mod în fiecare pătrat. După care, când avusese mai mult timp, o mulţime de timp, să le cerceteze, ajunsese la concluzia că erau, de fapt, patru modele reunite în pătrate identice, mai mari. Uneori îşi dădea rapid seama de cum erau aranjate, alteori trebuia să facă eforturi ca să vadă aranjamentele.
Asta făcea când afară ploua şi când starea de spirit a lui Clark trăgea în jos tot spaţiul interior pe care-l aveau, adică nu mai era atent la nimic altceva decât la ecranul calculatorului. Dar cel mai bun lucru pe care-l putea face în asemenea cazuri era să născocească ori să-şi amintească vreo treabă oarecare de făcut în grajd. Caii nici nu se uitau la ea când o simţeau nefericită, în schimb Flora, pe care n-o lega niciodată, venea şi se freca de piciorul ei, uitându-se în sus cu nişte ochi verzi-gălbui sclipitori şi o privire care nu sugera propriu-zis înţelegere – mai degrabă, un fel de haz de necaz camaraderesc.
O căpriţă crescută numai pe jumătate – asta era Flora când o adusese acasă Clark de la o fermă unde se dusese după nişte echipamente de călărie cu preţ de chilipir. Cei de-acolo renunţau la viaţa de la ţară sau, cel puţin, la partea cu crescutul de animale – îşi vânduseră caii, dar nu reuşiseră încă să dea şi caprele. Clark auzise că prezenţa unei capre era de natură să aducă linişte şi alinare într-un grajd plin cu cai şi voia să încerce şi el. Stăpânii ei de până atunci aveau de gând s-o împerecheze cândva, dar Flora nu dăduse nici un semn până atunci c-ar fi cuprins-o căldurile.
La început, fusese animăluţul exclusiv al lui Clark, urmându-l peste tot unde se ducea şi dansând ca să-i capteze atenţia. Era o ieduţă iute, graţioasă şi provocatoare, şi felul în care semăna cu o fată neprihănită şi îndrăgostită le stârnise râsul şi unuia, şi celuilalt. Dar, pe măsură ce crescuse, parcă se ataşase mai mult de Carla, şi acest ataşament o făcuse dintr-odată să pară mai înţeleaptă, mai puţin fâşneaţă – ai fi zis că era capabilă chiar de un simţ al umorului preocupat şi plin de ironie. Carla se comporta cu tandreţe, dar şi strict şi mai degrabă matern cu caii, în schimb camaraderia pe care i-o arăta Florei era cu totul altceva. Flora nu-i îngăduia să-şi dea aere de superioritate.
– Tot nimic legat de Flora? a întrebat ea, scoţându-şi cizmele de grajd.
Clark postase pe internet un anunţ de „pierdut capră“.
– Pân-acum, nu, a zis el, pe un ton preocupat, dar nu chiar neprietenos.
Ideea lui era – şi sugerase asta de mai multe ori – că Flora putea foarte bine să fi plecat să-şi caute vreun ţap.
Nici o vorbă despre d-na Jamieson. Carla a pus la fiert ceainicul. Clark îşi fredona ceva în bărbie, cum făcea de multe ori când stătea în faţa calculatorului.
Uneori, îi şi vorbea. „Căcat!“ îl mai auzea spunând, ca replică la cine ştie ce provocare. Sau mai râdea – numai că nu ţinea minte care fusese gluma, când îl întreba ea, mai târziu.
– Vrei ceai? l-a întrebat Carla şi, spre surprinderea ei, Clark s-a ridicat şi a venit în bucătărie.
– Aşa, deci, a zis. Aşa, deci, Carla.
– Ce anume?
– Deci, a telefonat.
– Cine?
– Majestatea Sa. Regina Sylvia. Tocmai s-a întors.
– Nu i-am auzit maşina.
– Nici nu te-am întrebat dac-ai auzit-o.
– Şi de ce-a telefonat?
– Vrea să te duci s-o ajuţi să facă ordine prin casă. Atâta mi-a spus. Mâine.
– Şi tu ce i-ai spus?
– Că sigur că te duci. Dar mai bine sun-o şi tu să-i confirmi.
– Nu ştiu de ce-aş mai suna-o, dacă i-ai spus tu, a zis Carla, umplând cănile de ceai. Înainte să plece i-am făcut curat în casă. Nu văd ce-ar mai fi de făcut acolo aşa curând.
– Poate au intrat nişte ratoni cât era ea plecată şi i-au făcut mizerie. N-ai cum să ştii.
– Nu-i nevoie să-i dau telefon chiar în momentul ăsta, i-a răspuns ea. Vreau să-mi beau ceaiul şi vreau să fac un duş întâi.
– Cu cât mai repede, cu-atât mai bine.
Carla şi-a luat ceaiul cu ea în baie şi i-a strigat lui Clark de acolo:
– Trebuie neapărat să mergem la spălătorie. Prosoapele, şi când se usucă, tot miros a mucegai.
– Nu schimbăm subiectul, Carla, da? – după care, cu toate că ea intrase la duş, el a venit şi s-a postat dincolo de uşă, de unde i-a strigat: Să ştii că n-am de gând să te las, Carla, să scapi aşa uşor.
A crezut că-l găsea tot acolo, stând în faţa uşii, când a ieşit, dar el se întorsese la calculator. Carla s-a îmbrăcat ca şi cum ar fi ieşit în oraş. Spera că, dacă ar fi reuşit să plece de acasă – la spălătorie, de pildă, sau la cafeneaua de unde-şi luau cappuccino la pachet –, ar fi putut să stea de vorbă altfel, ar fi ajuns la mai multă detaşare. A venit în salon cu pasul alert şi l-a luat cu braţele de gât pe la spate. Dar nici n-a făcut bine gestul, că un val de tristeţe a cuprins-o – probabil din cauza căldurii de la duş, care-i dezlega lacrimile –, încât s-a lăsat moale peste el, deznădăjduită şi plângând.
Clark şi-a luat mâinile de pe tastatură, dar atât.
– Numai să nu fii supărat pe mine, i-a spus ea.
– Nu sunt. Doar că nu-mi place când eşti aşa.
– Sunt aşa pentru că eşti supărat.
– Nu-mi spune tu cum sunt. Şi mă sufoci. Pune să mâncăm de seară!
Ceea ce ea a şi făcut. De-acum, era limpede că persoana de la ora cinci nu mai venea. A luat cartofii şi a început să-i cureţe, dar lacrimile nu i se mai opreau şi nu vedea ce făcea. S-a şters pe faţă cu un şervet de hârtie, după care şi-a smuls unul nou, pe care şi l-a luat cu ea în ploaie, afară. Nu s-a mai dus în grajd, pentru că era şi-aşa destul de trist acolo fără Flora. A luat-o pe poteca dinspre pădure. Caii se aflau pe celălalt câmp. S-au apropiat de gard, ca să se uite după ea. Cu toţii, în afară de Lizzie, care s-a prostit puţin şi-a pufnit pe nări, au avut bunul-simţ de-a pricepe că atenţia Carlei era îndreptată în altă parte.
Fragment din romanul Fugara, de Alice Munro. Traducere şi note de Mihnea Gafiţa. În curs de apariţie la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
