În perioada interbelică, numele lui Freud trecuse deja Atlanticul. Psihanalistul primeşte oferte care de care mai ciudate. Popularitatea îl obosea şi i se părea "revoltătoare". Despre cum a refuzat să lucreze pentru industria americană a filmului, aflaţi mai jos dintr-un pasaj din cartea "Freud. O viaţă pentru timpul nostru", volum în curs de apariţie la Editura Trei.
Mulţi dintre pasionaţii de Freud frizau mai curând prostia nevinovată, demnă de a stârni, în loc de indignare, amuzamentul faţă de spectacolul comediei umane într-o lume democratică. În vara anului 1924, senzaţionalul proces de crimă intentat împotriva lui Nathan Leopold şi Richard Loeb, având drept avocat al apărării pe redutabilul Clarence Darrow, umplea primele pagini ale ziarelor de pe întreg cuprinsul Statelor Unite.
Colonelul Robert McCormick, arogantul director al ziarului Chicago Tribune, îi trimitea lui Freud o telegramă în care îi oferea impresionanta sumă de 25.000 de dolari "sau oricât ar cere pentru a veni la Chicago să-i psihanalizeze" pe cei doi tineri criminali. Provenind din familii celebre şi bogate, aparent motivaţi numai de impulsul de a comite crima perfectă împotriva unui prieten de-al lor, Leopold şi Loeb fascinaseră un public care se lăsa sedus de actul lor gratuit şi, în parte inconştient, un public uimit de sugestia existenţei unor emoţii erotice homosexuale în acţiune. Conştient de faptul că Freud era bătrân şi nu se simţea prea bine, McCormick se oferea să-i pună la dispoziţie până şi un vapor pentru a-l aduce pe ilustrul analist în Statele Unite. Freud însă a refuzat.
Freud, scenarist?
În acelaşi an, Sam Goldwyn, deja unul dintre cei mai puternici producători de la Hollywood, aflat în drum spre Europa, îi spunea unui reporter de la New York Times că îl va chema pe Freud, "cel mai mare specialist în dragoste din lume". Scopul său: să-i facă lui Freud o ofertă mult mai mare decât cea a colonelului McCormick - suma princiară de 100.000 dolari. "Dragostea şi râsul sunt cele două idei de vârf pentru Goldwin în producerea de filme", remarca reporterul, şi adăuga că acesta intenţiona să-l convingă "pe expertul în psihanaliză să-şi comercializeze opera şi să scrie un scenariu de film, sau să vină în America să-l ajute să «stăpânească» peste inimile acestei naţiuni".
În definitiv, cum spunea Goldwin, "nimic nu este mai fermecător decât o poveste de dragoste cu adevărat mare" şi cine altul decât Freud era mai apt pentru a scrie sau a ajuta la scrierea unei asemenea poveşti de dragoste? "Scenarişti, regizori şi actori", credea Goldwyn, "pot învăţa multe lucruri dintr-un studiu profund al vieţii cotidiene. Dar de câte ori mai puternice ar putea fi creaţiile lor dacă vor şti cum să exprime suportul emoţional pur şi dorinţele refulate?" Freud se simţea destul de bine şi cu cei douăzeci de dolari pe oră, mai târziu douăzeci şi cinci. Cu toate acestea, îmbătrânea şi era întotdeauna avid după valută forte. Se părea că în aceste condiţii Freud nu putea să refuze o asemenea ofertă. Dar titlul care apărea în New York Times pe data de 24 ianuarie 1925 indica un deznodământ diferit: "FREUD ÎL REFUZĂ PE GOLDWYN. / Psihanalistul vienez nu este interesat de oferta cinematografică." De fapt, potrivit unui ziar vienez de scandal, Die Stunde, care avea pretenţia că se bazează pe un interviu acordat de Freud, el răspunsese la cererea lui Goldwyn de a avea o întrevedere cu o scrisoare care conţinea o singură frază: "Nu vreau să-l văd pe domnul Goldwyn".
Popularitatea, un "pericol"
Asemenea incidente atestă pe deplin că pe la jumătatea deceniului al treilea Freud devenise un nume cunoscut. Numărul celor care vor fi citit doar, ce să mai spunem despre cei care vor fi înţeles texte ezoterice cum ar fi Dincolo de principiul plăcerii sau Eul şi Se-ul era destinat să rămână mic. Numai o minoritate restrânsă se putea aştepta să evalueze corect învăţăturile lui Freud; din nefericire, mulţi dintre cei care se pronunţau în problema psihanalizei în toţi aceşti ani nu făceau parte din respectiva minoritate.
Totuşi, numele său şi fotografia care înfăţişa un bătrân sever, atent îmbrăcat, cu ochi pătrunzători şi nelipsitul trabuc, devenea cunoscută milioanelor de oameni. Dar întâmplările cu McCormick şi Goldwyn ne spun de ce toate acestea îl iritau mai mult decât să-i facă plăcere. "Popularitatea în sine îmi este absolut indiferentă", îşi exprima el surprinderea faţă de Samuel Freud la sfârşitul anului 1920; "în cel mai bun caz trebuie considerată un pericol pentru realizări serioase". Un an mai târziu îşi întărea spusele, afirmând că "popularitatea actuală" de care se bucura, era o "povară" pentru el. Acestea deveneau refrenul caracteristic lui Freud în scrisorile sale; la începutul anului 1922 îl repeta, de data aceasta lui Eitingon. Găsea că popularitatea sa este "revoltătoare".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
