Prin anii '70-'80, revistele literare, mai ales prin intermediul "Postei redactiei", scormoneau adanc in locuri uitate de Dumnezeu, unde pusti sau mai putin pusti visau si scriau poezie cu modele existentiale tumultuoase in fata - gen Esenin ori Labis -, si scriau clamand pierderea candorii, ofilirea frumusetilor traditionale. Era o revolta mocnita fata de expansiunea unei lumi a betoanelor, cvartalelor de locuinte, caminelor de nefamilisti, tramvaielor, o lume ce facuse sa dispara acea "dimensiune metafizica" a satului romanesc, dupa cum scria Marin Preda.
Redactiile primeau zeci, sute de scrisori saptamanal. Din camioanele de nisip se alegea abia cate-un firicel de aur, dar asta nu descuraja pe nimeni: nici pe cei care trimiteau, nici pe cei ce trudeau la lectura imensei productii. Parcursul era cam acelasi: timidul din Pocreaca, Valea Ciorii sau mai stiu eu ce alta fundatura de campie sau catun de munte primea binecuvantarea prin publicarea catorva poeme si intr-o vara, in vacanta, isi lua avant si sosea la Bucuresti. Cu bani putini in buzunar, cu o adresa vaga in minte, cu doua-trei nume stiute din reviste, cu un caiet de poezii si cu multe, multe iluzii, aparea pe culoarele redactiei. Iar culoarele unei redactii aveau fascinatia lumii la care visasera: acolo se plamadea, in retorte aproape invizibile, printr-o alchimie la fel de misterioasa, aurul poeziei romane.
Obiectul indignarii, revoltei, conditiei sale - orasul "tentacular", inform si degraba devorator de suflete nevinovate - ii absorbea, ii fixa. Incepea tragica dedublare a personalitatii: purtau in suflet si uneori in atitudini nostalgia locurilor de-acasa, dar incercau sa fie oameni ai oraselor; ca scriitori erau abia la inceputuri, insa copiau adesea, in gesturi, trairi si comportament, boema zeilor zilei.
Un fapt e cert: putini si-au depasit, valoric, debutul. Cei mai multi nu s-au putut rupe niciodata de el. Altii au simtit criza, impasul in care intrasera si s-au stins usor-usor, pana la meritata sau nemeritata uitare. Foarte putini au continuat sa scrie in linia, cel mai adesea, traditionala a poeziei alienarii, a strainului ce-si striga in pustie lumea pierduta a copilariei, a originilor, a frumusetilor reale ori doar imaginate. Este un filon puternic al poeziei romane, la care insa din pacate lumea, hai sa-i zicem subtire, stramba acum din nas. Poate fi, in aceasta atitudine, si escamotarea unui sentimentalism care exista din prea plin in firea romanului si pe care nu vrea sa-l recunosca in public!
In ceea ce ma priveste, citesc cu mare placere acest tip de poezie. Nu ma deranjeaza nici aerul poate desuet al versului clasic, nici cautarea si cultivarea cu insistenta a rostirii frumoase, pe cat posibil memorabile, nici tonul elegiac. De aceea, reintalnirea cu un poet cum este Rodian Dragoi mi-a facut placere. Parcursul lui este cel descris in primele randuri ale acestui articol: a debutat pe cand era in clasa a VIII-a in revista "Ateneu", debut reconfirmat rapid in "Preludiu", suplimentul literar al "Scanteii tineretului" (descoperit fiind de Vera Lungu), a dat o vreme tarcoale Bucurestilor - nu voit, ci din pricina serviciului parintilor, care-I muta de colo-colo -, a venit intr-o zi in Capitala la sfatul si indemnul lui Zaharia Stancu, dar s-a speriat de varsta prea frageda pe care o avea pentru a debuta si in volum, si-a luat viata de poet pe cont propriu si a publicat versuri in aproape toate revistele din Romania.
Abia dupa 17 ani de la prima aparitie intr-o revista literara - si dupa o asidua prezenta in reviste si antologii - scoate un volum, "Catre iarna", la Editura Albatros, gratie regretatei poete si eseiste Gabriela Negreanu. Revolutia din '89 il afla cu bunul de tipar al unui alt volum, "Fereastra secreta", pentru care luase si avans. Cartea n-a mai aparut din pricinile tulburi ale anilor ce-au urmat lui decembrie '89.
Dupa '90, autorul s-a departat pentru o vreme de poezie, sau, dupa cum zice el, "m-am apucat de jurnalistica de foame". Dupa un soc existential in 1999, un diagnostic gresit ce nu-i mai oferea prea multe sanse, a revenit cu "Fotografia absentei mele", la Editura Amurg sentimental, in 2001. Dar, mai ales, si-a propus sa nu mai tradeze poezia, ca triumf asupra "mortii si cetii", cum scria Blaga.
Spiritual, Rodian Dragoi este unul dintre "Nepotii lui Moromete", dupa cum se numeste si antologia recent aparuta la Editura Muzeul Literaturii Romane, antologie ce grupeaza scriitori legati de o anume geografie literara - Teleormanul.
Nepotii lui Moromete nu sunt dismulati si caustici, incercand cu totii sa pastreze in suflet acea tulburatoare dimensiune metafizica a locurilor natale. Ei scriu scrisori, evoca tristeti si iremediabile disparitii, lumea e mica, abia de incap in ea fiintele iubite (cu precadere figura duios-tragica a mamei), in rest e numai singuratate: "Incep sa-nteleg/ trupul meu nu isi mai aminteste de mine/ mama ma cearta ca am indraznit sa imbatranesc/ copilul meu inca nu s-a nascut/ si imi trimite sfaturi pentru obladuirea tristetii// incep sa-nteleg/ se insereaza in cuvintele mele/ nu stiu pe unde rataceste numele tau/ dar esti mai tanara/ cu o suta de ani decat dragostea mea pentru tine// incep sa-nteleg/ anul trecut nu-mi mai vorbeste de anul ce vine/ amurgul ma bate prieteneste pe umar/ si imi arata realitatea napadita de ierburi/ cineva deschide o fereastra spre mine/ si se aude dialogul dintre tacere si muguri".
"Realitate napadita de ierburi" si " Esti trista ca o capcana de pasari calatoare" sunt suficiente motive sa-l asezam pe Rodian Dragoi in lumea buna a poetilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
