Ritualuri de seductie
Nehotarârea asta a mea si timiditatea ma obliga sa fac niste dansuri ale mincinosului. Nu stiu sa seduc, nici macar nu stiu sa ma port normal atunci când simt nevoia sa ma apropii de cineva. Stiu doar ca asteptam de mult sa ne revedem. Visasem bucuria, nervozitatea trupurilor si zvâcnetul iubirii. Am facut primul gest si l-am sunat. Ora 19.00, la mall. Am simtit o teama urâta când am fost pe punctul de a pleca de acasa. Niste presimtiri neclare si emotia de acum, transformate in incapacitatea de a mai simti bucuria. Dupa un drum de o jumatate de ora, am ajuns in oras. Ferestrele prea mari si transparente ale mall-ului. Locul galagios si mare, in care oamenii umblau alaturi de copii ce faceau cu mâna doamnelor frumos imbracate si dinozaurilor de jucarie expusi. L-am vazut din nou pe Adi, inconjurat de altii. Am vazut si chipul unei fete mici de statura, cu trasaturi aproape identice celor ale fetei pe care o zarisem in urma cu doi ani, când ei doi trecusera tinându-se de mâna, prin fata mea.
Copilarie. Un stand cu multa copilarie. Papusi din câlti, din fier, din plastic, ghiozdane, CD-uri, huse foto. Nici una nu m-a putut ajuta. Singurul gând pe care il aveam era ca am nevoie de un om cunoscut in jur, un prieten care sa ma ajute sa cobor la parter.
Nici nu mi-am dat seama când am coborât. In mijlocul multimii, am auzit doar vocea lui Adi si m-am indepartat de ea. Cât mai mult, pâna a interferat cu muzica de la raioanele de papetarie, cu vocea oamenilor din jur, cu muzica de la telefon. Am inconjurat de mai multe ori fiecare culoar care ma ducea tot mai departe de locul unde era el. Apoi m-am apropiat. M-am pozitionat in spatele ultimului om. Usile de la intrare se inchideau si se deschideau. Blugii, geaca de piele intoarsa, figura mea palida ascunse in suprafata luminata a usilor de la intare si el, reflectat in geamurile de la scara rulanta. Ne-am privit din când in când corpurile, ni le-am comparat si am zâmbit.
Apoi m-a salutat. Acelasi joc silentios, aceeasi mimica discreta. Tot ce stiam era ca bucuria nu e discreta, e zgomotoasa, bate din picior cu nerabdare. M-am intors cu spatele, intr-o pozitie de asteptare nervoasa. O patratica, doua, trei, sub talpa mea, un joc si o lovire a gresiei de pe jos. Timp care nu trecea, corpul meu contorsionat la maxim. M-am indreptat spre a doua iesire. In spatele meu usile s-au inchis automat.
Am inceput sa simt ca fuga mea e a unei femei nesigure. Ar fi fost a treia oara când m-as fi simtit asa, daca nu ma opream. M-am intors din drum, m-am indreptat din nou inspre vitrinele mari. Intruziunea mea prin sticla. L-am vazut agitându-si telefonul in mâna. Ce putea gândi o fata care astepta? Telefonul meu nu scotea nici un sunet, era mut. Dedicat in totalitate tacerii.
Primele gesturi calculate. Daca voiam sa intru pe o usa sau pe alta. Am intrat pe prima. In acelasi moment corpul lui s-a repezit catre mine, iar usa care inainte se deschidea automat avea mânere. Am tras de unul. Eu intram, el iesea.
Mi-a spus la repezeala ca ma suna, de ce plecasem?
Drumul anevoios catre trecerea de pietoni, pe care deja il facusem, il faceam inca o data, impreuna. Semaforul era verde doar când treceam noi.
Am incercat sa ne incalzim in prima cafenea. Nu era decât zgomot si fum. Râsetele noastre, plictiseala noastra, doi straini care se auzeau cu intermitente. Nu am stat mult. Nu am luat autobuzul. Doar taxiul, doar afisele de pe stâlpi, doar amintirile de Bucuresti.
Am auzit in reluare intrebarea soferului: unde mergeti? pâna când am indicat traseul meu. Peste inca 10 km, aceeasi intrebare. Am oprit la mine si am platit o parte. Nu mi-a trecut nimic prin minte, nu am avut nici un instinct, nu am stiut ca imi doream ceva ce urma sa gândesc de abia peste o jumatate de ora. Când mai aveam un pic si ieseam din masina, m-a imbratisat si rasuflarea lui s-a oprit peste a mea. M-am impiedicat când am iesit din taxi si am inchis usa galbena. In fata apartamentului nu am simtit decât ca voiam sa vina dupa mine. Ca in filme.
Too late, my dear.
*
Mie mi-e rusine de corpul de adolescenta, de slabiciunea lui, de formele alungite. Doar Titian picta asa, lumea lui era toata filiforma. Ma impac cu acest gând, razbunându-ma pentru toate operele de arta nascute dintr-un exces de forme si carnuri. Ma razbun pe Adi care a crescut in corpul meu, dospit in pânze.
*
Visele imi devin din ce in ce mai bogate in elemente pe care nu stiu sa le interpretez. Noaptea trecuta am visat un corp de barbat, adolescentin. Nu ma atragea ceva anume la el; nu statura, nu moliciunea bratelor, nu inaltimea. Imi plac barbatii inalti pe care nu-i vad insa in jur, dar acesta avea ceva diferit. Când imi apropiam corpul de al lui, ma lua in brate. Privirea i se fixa intr-a mea, cu niste ochi de un cenusiu lucios precum al metalului, si rotunzi precum ai papusii Crina. Gura mica, roz, culoarea carnii sidefie ca de scoica si caldura plasticului, imi topeau pielea in albeata pielii lui. O patrundere intr-un culcus cald si lasciv, in care dormitam. Eram constienta de fiecare gest pe care il faceam, de atractia care se nastea din apropierea aceasta elementara. Ne priveam. stiam ca este solistul de la Placebo, Molko. stiam ca e posibil sa fie gay. Nimic nu strica momentul nostru, de noapte.
*
Inconjurata de fetite mari si mici, nu mai realizez ca in jur se strâng din când in când oameni maturi, adulti feroce, versati, fara charisma. Nu m-au inselat simturile. Si de data aceasta am avut o seara indoielnica. Interpretez haotic visul cu Molko. Nu e gay, iar eu nu sunt femeie, incât ne apropiem unul de altul de la o distanta milimetrica.
*
E prima seara in care ma gândesc la sinucidere ca la o ancora. I-as sinucide pe toti diabolicii care nu cred in romantism, care nu cred in frumusete, care invata totul si pretind ca invatarea le da totul. Unde mai sunt emotiile, natura, cripta deasupra careia sa te rogi? Barbatul meu gay nu-mi poate raspunde la intrebari, asa cum nici eu nu inteleg cum in vise mi se daruiesc prea multe semne pe care nu stiu sa le descifrez, cu inteles pentru viata de acum.
Copiii care am fost cândva, când ascultam melodia filmului Racheta Albastra, au murit de mult. In locul lor sunt cei care se uita la Doctor House si Dinastia Tudorilor. Mie mi-e dor de Ingeri in America. Personajele viseaza mereu ingeri negri, albi, insângerati precum paturile de spital unde se desfasoara actiunea filmului. Un love story intre HIV si gay, intre muzica si spectatori. Molko, uite ca te inserez in traseul acesta real... De fiecare data când am nelamuriri imi creez lumea inconjuratoare in minte. Nu mai am nevoie de imagini.
*
Avem o imagine asimptomatica despre iubire. Acolo unde inainte puneam frânturi dintr-un trecut usor, cu putine probleme, inaintarea in timp ne arata ca este prea greu sa ne pastram chiar si suavitatea. Femei casatorite cu femei, baietei de lapte care isi sug inca degetele, animale cu par rosu vâlvoi si nenumarate imagini-hibrid. Plimbarile noastre in serile cu luna plina, despartirea in silabe a lui DRACULA, jucatul spânzuratorii cu niste cuvinte care capata alte denumiri odata ce umblam cu ele.
In toate acestea, nu regasesc nici o urma din Adi si din mine. Luati separat suntem insa din ce in ce mai frumosi. Iubirea e mai stralucitoare de unii singuri, gândindu-ne sau tânjind dupa ea. Nici macar cazurile celebre nu ne mai impresioneaza. Romantismul nostru se transforma in altceva. Maimutele isi fac dansul imperecherii sub nasul nostru, iubitii adevarati spun "Da" in fata starii civile. Noi spunem „Da" doar celibatului. Spunem tuturor asta, ca pe un lucru meritoriu, iar faptul ca nu avem 30 de ani si ca avem destul timp este la ordinea zilei. Nici nu stim sa recunoastem in fata celuilalt când atractiile apar lânga noi. Nu o spunem. Mie imi inspira câte ceva chipurile barbatilor din jur, lui femeile frumoase, cu parul blond-argintiu precum al finlandezelor cu care face dragoste noaptea. Ne iubim de la distanta unei naluci, corpul meu persistând peste corpul finlandezei. Pentru mine Adi e din când in când in altii: in Molko homosexualul, in Brian metrosexualul, in iubirea cu iz de urzica din cimitir, in Tudor, in Aurel. Iubim pe rând. Iubim persoane diferite. In tara bascilor, barbatii nu-si saruta femeile pe strada, nici la biserica, nici de fata cu odraslele. Noi nu ne mai sarutam nici atunci când ramânem singuri. De fiecare data arsenalul de cuceriri din trecut isi spune cuvântul. Dorintele ramân in stare incipienta, muzica celor de la The Cure cu Sex on Fire, singura forma de amor. Independenta asta si nestatornicia e unicul mijloc care ne lasa sa ne apropiem. In rest, nimic nu ne mai impulsioneaza. Il uit pe zi ce trece, uit sa-i mai raspund la mesaje, la telefon, la SMS-uri. E simplu asa. Mintea noastra e cea mai curata forma de romantism, e esplanada unde iubitii secolului XXI nu se mai ating, nu se mai miros, nu-si mai cheama iubirea si nu mai spera sa intâlneasca in viata acea pasiune idilica.
Tipam amândoi atunci când vehiculele mari care ne poarta in directii diferite, incep sa tremure din incheieturile fragile. Mintea noastra e mai puternica decât boeing-urile, experientele mai labile decât elicele care surpa in textura pufoasa a norilor. Nici macar tipatul unui copil de câteva saptamâni nu e real. Lacrimile de pe obrajii lui roz, suferinta desprinderii de pamânt, aterizarea fortata, nu mai sunt suferinta lui, ci a noastra. Ne imbibam de toti cei din jur, nu mai traim nici o emotie doar pentru noi, o traim pentru altii, inzecit, baricadati in corpul de metal al masinii lui Tudor, in vaporul lui Aurel, in plasticul pe care stewardesele il recicleaza. Natii de animale disparute isi zbiara sfârsitul in relatia noastra. Realitatea unuia si realitatea celuilalt, ambele in cosciugul facut din flori si in costumele de pe podiumurile de prezentare de la teatru. Suntem la fel de puternici. Daca ne mai luptam unul cu altul, ne putem prabusi.
Suierul insuportabil al motoarelor, clipocitul unui led care te anunta când sa-ti pui centura metalica si când sa fii atent la instructiunile celor din jur, când sa fii atent la butonul care declanseza noi supape pentru viata, masca de oxigen, vesta de salvare sau iesirile in caz de urgenta. Ma infior, mâinile mele rigide s-au inchinat de multe ori in viata asta. Acum ele o fac din nou, urmarind cu ochii ultimul semnal al iubirii. Nu mai este nimic ca atunci când ne-am cunoscut. Imi ramâne pe retina dubla trasa de scenarist relatiei noastre, trasa din nou si din nou, si OK-ul pe care Tudor a incercat sa ni-l dea inainte de accident. Suntem prinsi doar intr-o carcasa minuscula de semne care nu mai au nici o putere. Pe tunelul in care intram, noua suprafata cu denivelari pare ca ne asigura linistea de care avem nevoie. Rugaciunea mi se transforma in zâmbet.
Zbor din nou, cu doua aripi imense, cu putere nucleara. Nu-mi mai pasa de nimic, aici sunt singura. Suprafata plina de zapada a noului teritoriu e mai frumoasa decât cele pe care le-am vazut pâna acum, siguranta mai mare si lumea e toata a mea. In jurul meu sunt doar tari si imagini descuamate ale trecutului. Stau catarata pe propria aripa si inceputul tomnatic al diminetii ma prinde in mrejele vitezei de 11.000 de km pe ora. Nu am stiut ca norii, dupa ce treci prin primul lor strat, sunt negri. Murdariti precum zapada in care se imbiba noroiul strazilor. Nimic nu rezista in fata caldurii. Si nici nu am stiut ca soarele poarta o parte din vina, arzând atât de aproape, orice sursa de viata.
Mintea mea incepe sa se presurizeze. Trecutul incepe sa se lichefieze, isi zgâltâie corpul mare, cu inima care se casca precum o halta de asteptare, intre doua drumuri. Suierul dintre noi ramâne ultimul lucru pe care ni-l putem spune.
Când lumina se muta pe partea stânga, orbindu-ma, ecranul pe care e afisat timpul indica: estimated time 2:56 min.; ruta pe care ne-am incadrat urmareste apa, oceanul, petele albastre de pe harta. Nici o pista secundara unde sa aterizam in siguranta, iar in preajma mea doar incidenta lucrurilor care trebuie sa se intâmple. Hazard pe aripa dreapta, hazard pe aripa stânga, eu prinsa la mijloc, pe locul 12 A. Ma simt insa in siguranta cu norii atât de aproape, fara nici un alt reper care sa-mi sustina picioarele care imi penduleaza in aer. Tipatul scurt când imi cer dreptul la viata e inghitit de tipatul lui Adi si al tuturor barbatilor. Dansez in cer, printre muntii inalti si negri. Imi inclin corpul mare, ca in poalele mamei, fara sa-mi dau drumul. Fac o pirueta perfecta, de parca imi insir pe sârma balerinii rosii, de dansatoare gratioasa. Sârma pe care ramân agatata, de unde Adi imi poate da drumul intr-o secunda. Am incredere ca dezechilibrul il vom simti insa amândoi. Sunt sigura de vibratia sârmei. Apoi compun, in secundele grele de asteptare, denumiri pentru fiecare balerin agatat aici in cer: cel alb e Adi, cel galben e Aurel, iar cel rosu e Tudor. Acum, ca mi-am botezat iubirile, calatoria catre alte locuri este iminenta.
Sfarsit
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
