EPISODUL 1
Mâine nu va mai fi la fel
Ma plictisesc ingrozitor tigarile pe care le fumez, romanele pe care le frunzaresc, joburile pe care le gasesc sporadic, zilele in care stau inchisa in casa. Ma reped cu furie spre biroul decorat cu siruri neuniforme de corpuri de biblioteca, imping etajerele, imi aduc aminte ca am Fetita cu o mie de riduri, deja vizualizez imaginea de pe coperta unu, stiu poza de pe coperta 4 si nici o carte nu mi se pare mai potrivita acum. Ma simt copilul imbatrânit, cu palaria cu boruri largi si paloarea care iradiaza din chenarul pozei. Am senzatia ca cineva isi bate joc de mine, ca ma lasa sa rascolesc rafturile si sa nu gasesc nimic, iar in locul cartii imi asaza doar chipul femeii de pe coperta, care se uita in ochii mei si surâde in continuare. Fara sa ma enervez, scot din raft in semn de impacare Ignoranta si adrenalina pulseaza din nou in mine. Imi umplu plamânii de fum si creierul incepe sa se relaxeze.
Ma plimb prin casa cu usile si geamurile inchise, prin care lumina de afara trece doar cât sa nu bâjbâi, fara sa caut un loc unde sa ma opresc. Este una dintre zilele proaste, pline de lâncezeala. Dupa 25 ani in care mi-am expus corpul si l-am imbibat in miasma de Bucuresti, acum inchid storurile, iar lumea din exterior devine blurata. Trag cu coada ochiului la copiii din parcare, la vecinii care isi zavorasc usile cu zgomotul acela ingrozitor al metalului cheii frecat pe suprafata dura a butucului, inchid ochii. Nu mai este nimeni in jurul meu, ma sechestrez in viata asta noua care poarta izul rânced al descompunerii.
De acum, de fiecare data când voi deschide usa, imi va cadea in brate un corp neformat de copil, culoarea roz a pielii sale de o luna si 3 saptamâni, textura abraziva a fetei din pozele facute in urma cu aproape trei decenii, mai grotesca decât orice carne proaspata pe care mi-o veti aduce in locul acesta intunecos, umed, cu mirosul acid al urinei pisicilor care au disparut de la geamuri, cu mirosul statut de corp de câine mort si lichid limfatic care a imbibat timp de trei ore gresia oranj din sufragerie.
*
Totul incepe cu moartea. O visez aproape in fiecare zi, ma ajuta sa ma bucur atunci când deschid ochii si ma pregateste pentru o alta zi. In chenarul acesta intesat cu amintiri, iau un pumn de poze asa cum iau un pumn de medicamente, ma las pe spate in fotoliul din birou, imi relaxez corpul si singuratatea devine o alta activitate de peste zi. In acelasi ritm cu muzica, noua toxina nu ma pregateste pentru fapte mai curajoase decât ieri. Le tin lânga mine inca un moment pentru a-si face efectul, apoi le opresc. Camerele sunt incuiate, imaginatia adormita, chipurile razuite din poza.
Când eram mica si nu stiam cum e Bucurestiul, doar trebuia sa incerc sa ma acomodez cu el. Ieseam pe usa de la apartamentul blocului crezând ca voi pasi in iarba din fata casei, ma duceam sa ma joc cu alti copii in fata imobilului ca si cum ieseam la aruncatura de bat de lânga casa bunicilor. Uneori uitam sa ma intorc, obisnuita cu Omul negru pe care il asteptam sa vina la ora 12 noaptea. Ma opream in fata felinarelor cautând licuricii binecunoscuti si zgomotul facut de ei in fiecare seara. Copiii erau la fel: nici mai ciudati, nici mai putin copii, doar eu in crestere imi schimbam barometrul.
Inauntrul celor 4 camere de bloc nu mai stiam care e drumul de intoarcere catre Constanta. Ii rugam pe toti sa-mi lase lumina aprinsa si repetam obiceiurile de dinainte: cu ochii inchisi, in stânga puneam soba, in fata mea puneam tabloul cu odalisce, in dreapta carpetele cu ursi polari si caprioare, il asezam pe bunic lânga mine ca sa-l tin de parul alb, sa ma joc in el pâna adormeam. Auzeam deasupra mea rugaciunea din fiecare seara pe care mi-o spunea bunica, apoi puteam trece dincolo fara teama.
Am repetat la nesfârsit intrebarea: "Când ma duceti inapoi la Constanta?" pâna când am uitat ca se poate ajunge acolo; am inceput sa cred in Ulise care isi cauta propriul drum de intoarcere. Tata imi citea cu lumina aprinsa povestea pe care nu o sa mi-o aduc aminte niciodata: ajunsa pe insula ciclopilor, o parte din copilarie a murit.
*
Il stiu pe Adi de 4 ani si singura data când mi s-a parut ca ne cunoastem de mult mai multi ani a fost dupa accident, când m-a intrebat daca vreau sa vad poze cu Tudor. Era imediat dupa inmormântare, purta hainele negre si insemnele convoiului pe care il urmase pâna in ultimul minut.
Ce poate face un om când cel mai bun prieten ii moare? Adi a facut poze, parca pentru a lasa un pic mai mult timpul sa zaca in aparatul de fotografiat. Nu se poate intâmpla nimic rau când fotografiezi oamenii vii. Masina zdrobita, copacii de o parte si de alta, urmele frânei trase in ultimul moment, sângele scurs pe asfalt. Nici una dintre poze nu s-a pastrat; in scurt timp si-a pierdut telefonul si Tudor a revenit altcuiva. E bine uneori când uiti care este adevarul si iti aduci aminte doar frânturi. De Aurel imi aduc aminte doar din poze si din memoria de copil care nu a inregistrat cu exactitate evenimentele. Gume de mestecat, abtibilduri, haine, mirosuri. Adi miroase precum Aurel, acesta e singurul adevar de astazi, când nu stiu ce sfat pot sa ofer. Sunt doar un om viu, care n-a privit niciodata moartea de aproape.
*
Daca toate zilele ar semana cu cele 40 in care astepti sa se termine cu toate, sa uiti, sa nu iti mai aminteasca nimeni de doliu si de felul cum trebuie sa te porti dupa, atunci lucrurile ar trebui sa semene cu patul de spital pe care te chinui sa mai auzi doar pasii preotului. Suntem niste fiinte bizare, cu toate turnurile vietii prin care trecem si cu toate mofturile carora le dam sensuri mai mari decât sunt lucrurile menite sa insemne, incât acum, daca cineva mi-ar spune ca 40 de zile sunt ultimele pe care le mai am de trait, as râde. Biserica nu este caruselul in care sa ne dam cu totii, nici cimitirul, nici botezul, nici macar viata. Nici nu ar trebui sa ne gândim la astea. Nu controlam nimic, nu ne alegem numele, habar n-avem când ni se bate o cruce, când intâlnim viitorii prieteni, viitorii dusmani, urmatorul animal de companie. Asa ca nu mai plânge uitându-te la tot ce a fost. In 40 de zile ai timp suficient sa-ti pui gândurile in ordine, turnul tau de poze cu morti si vii in ordine, ai timp sa iti astepti iubita sa se intoarca din calatorie, ai timp sa te rogi sa nu se intâmple nimic rau, Si atât. Inchide usa, baricadeaza-te, uita prin ce ai trecut. La urmatorul numar par deschide bine ochii, vezi sa nu fie aleea cu iz de urzici pe care treci doar sâmbata ca sa schimbi florile de pe cripta, si incepi sa iti faci planuri pentru urmatorul loc de veci. Peste câtiva ani nu o sa mai plângi tu aici, or sa fie surorile si fratii, prietenii si ultimii de la care ti-ai mai luat ramas bun. Asa ca nu mai folosi timpul asta precum un scut sub care nimic rau nu se poate intâmpla. Toata lumea se ghideaza dupa pozele inscriptionate pe bucata de ciment, toti revin sa se roage de cel mort. In fiecare zi esti sub scutul altor 40 de zile ale altora si altora, fara sa se incheie niciodata acest drum obositor. Tu uita-l pe Tudor, uita vocea lui Adi care iti repeta ca asa a fost sa fie, desprinde-te de ei si numara doar zilele insorite.
Fetita inca imi zâmbeste din poze. Astazi nici nu-mi mai pasa de suferinta ei, de incercarea de a se apropia de oamenii mari, de copiii de vârsta ei. O inchid in plicul alb si o expediez ca pe orice alt lucru de care mi-e usor sa scap. O sa o las sa rataceasca, sa-i fie frica, fara sa ma gândesc daca va mai reveni vreodata. M-am cam saturat de Sigrid. E cel mai convenabil mod de a privi lucrurile. Nu-i pot fi mama, nu-i pot reda bucuria. O las sa gaseasca toate bunatatile sau nenorocirile lumii acesteia singura. Sunt convinsa ca va gasi o cale ca sa treaca peste toate si sa ma reintâlnesc cu ea când deja lucrurile vor fi clare pentru amândoua.
Imi dau seama ca nu stiu sa ma simt bine cu mine, ca mi-e frica sa cunosc oameni, ca sunt sociabila ca o masca greceasca de proasta calitate si ca nu imi mai pasa. Ma invârt tot mai des in perimetrul casei cu câtiva pereti, sufocând timpul, aranjându-i un machiaj de gheisa neplatita la timp.
*
Ieri seara am vrut sa ma uit la un film, ce titlu nefericit, One of the best years, imi aduc aminte iar de site-ul pe care Tudor voia sa si-l faca si frazele de deschidere care au fost incheiate de altii, „one of the worse months". E ca o decupare prin care imi privesc zilele de acum, mi-e frica sa ma gândesc mai mult, coincidentele si leitmotivul nu fac decât sa deschida fereastra mai larg. Pe ea privesc atunci când adorm si totul devine clar dupa vise.
Ma duceam spre Cismigiu când am vazut un panou imens, cu frânturi din ce a fost inauntrul ferestrei, "Aici este locul unde m-am certat cu Tudor". Literele inclinate par desprinse dintr-o reclama, numele asta nu este decât al lui, biserica in apropiere nu scoate nici un sunet, trebuie sa trec muta pe lânga ea, sa nu intreb nimic, deja stiu ca nimeni nu priveste, ascuns in ea, in sus.
*
Un prieten din mine este in tine, imbracat in piele neagra. Am ajuns acasa, presez foile si le incropesc ziua de mâine. Cum ar arata cea mai frumoasa zi pentru toti. Imi pun Placebo si Pure morning, imi desenez cel mai bun prieten pe gresie din bucati de hârtie si las lucrurile neterminate. Toate foile sunt goale.
Am strâns in conturul acesta oamenii care ma inspira, toate sufletele pe care le simt, toti cei care ma ajuta sa ma bucur. Il pun pe bunic, pe unchi, pe tata, sfântul duh si ingerii de ipsos, pozele de când eram mica la fel ca intr-un ritual unde totul se intoarce in acelasi loc. Nu mai ies din cercul acesta, cobor la subsol, tu esti pe cer; când deschid trapa esti acolo, doar daca recunosc odata ce este cu viata asta a mea. Ma opresc, e cel mai greu lucru.
La 6 ani era usor sa ma urc in bratele unchiului si sa-i spun cine sunt, la 14 ani a devenit imposibil sa ma apropii de el fara sa nu-mi fie jena ca suntem diferiti, mi-am oprit toate gesturile de fericire, sclipirea in ochi. La 21 de ani, inainte sa plece, nu mi-am luat la revedere, cu speranta ca a doua zi de dimineata ma voi trezi inaintea lui. Sunt 7 ani de când imi iau la revedere de la el, mereu e speranta ca se va intoarce din voiajul pe mare si singurul din cercul de hârtie care stia ce voiam sa-i spun e bunicul.
E greu sa ma impac cu sentimentele, le-am pus gratii si le imping de fiecare data ca pe niste pereti colorati in clubul in care am ajuns pâna si eu, pe malul marii, in beciul cu miros de urzici presate, unde sentimentele sunt toropite, iar ochii celor de lânga mine poarta o aroma dulceaga.
Pe canapelele rosii se intind toti cei pe care i-am cunoscut, pe multi i-am uitat, pe cei care m-au construit mi-e inca teama sa-i las sa se intinda lânga mine.
Lucrurile neterminate au izul bolnavicios al sansei pierdute, pe trapa pe care o deschid din când in când mi se mai spune inca o data sa o las ridicata.
E o regie a unor filme care nu vor ajunge niciodata in cinematograf. La coltul strazii pentru mine inca ruleaza filmele cu flori si gradinari, norii negri, toate pânzele sus si copilaria cu iz de veridicitate. Nu fac diferente intre ce stiam atunci ca se poate implini si lucrurile care, crescând, par imposibile. Totul e strâns bine, construit, sufletul insemnat cu indicii magici.
Noaptea nu mai este nimeni deasupra patului spunându-mi rugaciunea, icoanele mici pictate si soba cu o caldura care stratifica micile intâmplari de peste zi. E hornul casei ridicat, primavara care patrunde in casa pe acolo si chipul clar al pasarilor care migreaza catre timpul de acum.
Va urma
„Citesc si citesc. As vrea sa ma opresc, sa fac o pauza, sa reflectez, parca sunt prinsa in cataractele unui torent; ma supui tot timpul unor capcane imprevizibile, e greu sa prinzi in mâna frânele unui bolid care goneste dupa propriile lui norme de functionare. E uimitor ce prompt raspunzi si ce ghid excelent esti in zonele crepusculare ale inceputului de ziua si ale inceputului de seara, ale inceputului de bucurie si ale inceputului de tristete, aflate mereu concomitent in miezul aceluiasi crepuscul. Habar n-ai ce fericita si ce mândra sunt; ma simt confirmata când vad ca voi, cei mai noi (ce frumos calambur a iesit, ca sa spun exact ce era in spatele gândului meu), ati inceput sa iesiti din acel groaznic eon al neindurarii si sa va indreptati spre eonul gratiei si prindeti curaj sa afirmati prezenta unui rai pamântean, frate geaman cu cel proiectat in memoria noastra." (Nora Iuga)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
