Doamna Kennedy
Jacqueline Kennedy detestă expresia First Lady, pentru ea e mai degrabă nume de cal.
Doamna Kennedy înţelege că trebuie să-şi joace rolul cu graţie, să facă lucrurile până la capăt, pe linia lui Bess Truman şi Eleanor Roosevelt. Tish, secretara ei cu problemele sociale, spune că lucrul cel mai important pentru doamna Kennedy este acela de a-l înveseli pe soţul ei, după grijile profesionale, invitând la dineuri private ziarişti fascinanţi, artişti, autori.
Ziaristul Arthur Krock o numeşte soţie "victoriană", datorită importanţei pe care o dă ea familiei. Din acest punct de vedere, se înscrie pe calea deschisă de Mamie Eisenhower. Carl Sferrazza Anthony consideră că Bess Truman este femeia pentru care Jacqueline Kennedy are cea mai mare admiraţie, pentru prezenţa ei constantă alături de soţul ei şi de fiica lor. First Lady refuză orice program după-amiaza, ea îşi consacră acest timp copiilor.
Jacqueline Kennedy a adus pe lume patru copii; prima fiică şi ultimul băiat nu supravieţuiesc. Arabella moare la naştere, în anul 1956, iar Patrick, născut, la 7 august 1963, cu şase săptămâni înainte de termen, moare la două zile după naştere. Era primul copil născut la Casa Albă de la ladyship-ul lui Frances Cleveland. Rămân familiei doi copii: Caroline, născută în anul 1957, şi John Fitzgerald Junior, născut la 25 noiembrie, chiar după alegerea tatălui său ca preşedinte.
First Lady este foarte ataşată de copii: "Dacă nu reuşeşti în educaţia copiilor tăi, cred că nu vei putea face nimic altceva corect", spune ea. Să-ţi creşti copiii la Casa Albă, când grădiniţa se găseşte în reşedinţa înconjurată de un mare parc, cu un personal numeros şi cu mulţi bani pentru a plăti toate salariile, nu este prea complicat. Dificultatea constă în a-i feri de tot ceea ce înseamnă mass-media. Jacqueline Kennedy reuşeşte aceasta datorită serviciului de presă, dar, cum se întoarce cu spatele, soţul său îi cheamă pe fotografi.
Părerile preşedintelui, din acest punct de vedere, sunt diferite de cele ale soţiei. JFK are nevoie de ziarişti pentru a prezenta stilul noii preşedinţii, după anii monotoni din timpul lui Eisenhower. El cultivă prietenia jurnaliştilor, le destăinuie secrete care vor fi pe larg difuzate, a doua zi. Mai întâi, trebuie să dea despre el imaginea unui preşedinte sănătos şi nu este uşor pentru cineva care este tratat cu cortizon, datorită bolii Addison. Piciorul său stâng este mai scurt decât dreptul, el ascunde cârjele în faţa publicului, se odihneşte într-un balansoar devenit legendar, şi, când pleacă în Europa, în mai 1961, îşi face injecţii cu amfetamine şi steroizi. Jacqueline Kennedy este acolo nu numai ca să-l pună în valoare, ci şi ca să distragă atenţia publicului şi să camufleze trucajele.
First Lady nu face parte din categoria americancelor din clasa de mijloc, nu are preocupările lor. În reviste, citeşte paginile dedicate femeilor, cu excepţia reţetelor culinare, care nu o interesează. În schimb, cumpără zece cutii cu felicitări de Crăciun de la UNICEF, şi atunci publicul reacţionează imediat şi face la fel. Popularitatea ei ţine de imagine. Jacqueline reprezintă modelul de frumuseţe, de atitudine, un termen de referinţă obligatoriu. Ea trebuie să fie prezentă, lipsa sa de participare la problemele societăţii ar putea determina reacţii ostile în ceea ce priveşte persoana sa.
Personalitatea ei foarte puternică derutează uneori pe cei din jur. Fie că face schi nautic în Grecia, plimbări pe plajă, călărie, partide de tenis, înot sau orice alt exerciţiu fizic la care nu poate renunţa pentru a fi în formă, Jacqueline este întotdeauna supravegheată de Serviciul Secret pe care îl dojeneşte uneori: "Continuaţi la fel şi o veţi duce pe First Lady într-un azil". J.B. West, şeful personalului, spune că Jacqueline Kennedy este cea mai complexă First Lady de care s-a ocupat vreodată. În orice clipă poate fi nepoliticoasă sau impulsivă. "Are o voinţă de fier, mai multă hotărâre decât oricine (…) este atât de abilă şi subtilă, încât ea poate să-şi impună această voinţă asupra oamenilor, fără ca aceştia să-şi dea seama." Nu ascultă decât sfaturile pe care le-a cerut, nu se lasă antrenată în probleme pe care nu le-a ales ea însăşi.
Asistă la un spectacol de balet cu Rudolf Nureev şi Margot Fontaine, lăsând la Casa Albă un preşedinte foarte încurcat că trebuie să îndeplinească sarcinile unei First Lady, la recepţia anuală a soţiilor membrilor Congresului. Este prima oară în istorie când un preşedinte înlocuieşte o First Lady.
Primul secretariat de presă
Pamela Turnure făcea parte din echipa lui JFK la Senat. Ea conduce acum primul secretariat de presă al unei First Lady. Are în subordine patruzeci de persoane, incluzând aici dactilografele şi curierii. Una dintre secretare, Pierrette Spiegler, răspunde numeroasei corespondenţe în limba franceză. Corespondenţa provenind din alte ţări atinge un volum considerabil, mai mare decât în orice altă administraţie precedentă.
Secretara cu problemele sociale, Laetitia Baldrige, inteligentă şi îndărătnică, profită de momentul în care toţi bărbaţii asistă la învestitura preşedintelui, şi le ia maşinile de scris, înlocuindu-le cu cele vechi, din aripa de est.
Jacqueline Kennedy defineşte serviciul ei de presă un "tampon (…) pentru a ne proteja viaţa privată, să nu ne trezim în ziare (…) presa din epoca noastră ne scapă complet de sub control şi voi trebuie să protejaţi viaţa mea privată şi pe cea a copiilor mei (…) fără să ofensăm pe nimeni (…) Pierre Salinger va fi şeful vostru (…) toate comunicatele vor veni de la el. Dar va trebui să lucraţi în birourile mele". Pentru First Lady presa ideală se rezumă la "un minimum de informaţii, date cu un maximum de politeţe". Doamna Kennedy nu se instalează în aripa de est, unde telefoanele sună în permanenţă, în mijlocul unui secretariat care fierbe ca un film de Rosalind Russell. Ea îşi organizează cartierul general în sala unde erau semnate tratatele.
În primul an, primeşte două sute cincizeci de scrisori pe zi, în mod special de la admiratori, câteodată însoţite chiar de expresii ca: "Majestatea Voastră" sau "Doamnă Preşedinte". Se ocupă singură de corespondenţa privind copiii şi învăţământul. Dacă cererile necesită asistenţă, le transmite Departamentului de Sănătate, Educaţie şi Probleme sociale. Faima ei de persoană cu bun-gust, atrage un număr mare de scrisori de la scriitori, artişti, muzicieni, actori, dintre care unii îi propun serviciile lor ca să învioreze Casa Albă.
În ciuda eforturilor Pamelei Turnure, insistenţele presei devin rapid o enormă problemă, o problemă care nu va fi niciodată rezolvată, nici măcar, aşa cum se va vedea, după dispariţia preşedintelui şi a celei care a fost First Lady. Jacqueline face obiectul unei supravegheri permanente. Toţi jurnaliştii au primit ordinul să fie zi şi noapte în preajma ei şi să transmită ştiri. În timpul campaniei electorale, Jacqueline Kennedy a scris comunicate, a acordat interviuri şi a ţinut mai multe conferinţe de presă. După alegeri, nu se mai pune problema să mai facă aşa ceva. Ca şi Mamie, ea refuză să scrie în revista GoodHousekeeping.
Înainte să fie doamna Kennedy, ea a fost ziaristă, cunoaşte deci tendinţa excesivă a presei de a exagera şi nu ezită să ceară corectarea unui articol. Se înfurie când viaţa lor privată este prezentată în detrimentul proiectelor de restaurare. Nu se supără pe jurnalişti, dar nu-i plac metodele folosite.
Cu siguranţă că unul dintre secretele popularităţii ei este tocmai acela că şi-a protejat întotdeauna viaţa privată, că a avut mereu o atitudine demnă în privinţa aceasta. Soţul ei are numeroase amante, ar trebui un anuar telefonic pentru a putea fi repertoriate. Revistele de scandal fac tot ce pot ca să recenzeze mărturiile prietenilor aşa-ziselor cuceriri ale preşedintelui asasinat. Cea care are locul ei special din acest punct de vedere, se numeşte Judith Campbell. Frank Sinatra este cel care o prezintă lui John Kennedy, la 7 februarie 1960. Cântăreţul o prezintă apoi lui Sam Giancana, un şef al Mafiei, care o prezintă, la rândul său, altui personaj puţin recomandabil, John Roselli. Judith Campbell îl vede regulat pe preşedinte la Casa Albă, şaptezeci de conversaţii telefonice au loc între ei. J. Edgar Hoover îl alertează pe Kennedy asupra relaţiilor dubioase ale acestei femei. El nu se desparte însă nici de ea, nici de Sinatra. În aprilie 1975, Judith Campbell se căsătoreşte cu jucătorul de golf Dan Exner. Este citată să apară la sfârşitul aceluiaşi an în cadrul Church Committee. Sub jurământ ea declară că a întreţinut "relaţii strânse şi personale" cu preşedintele pe care l-a vizitat de 16-20 de ori la Casa Albă. În cartea sa, Povesteamea, publicată în anul 1977, Judith Campbell Exner precizează că nu servea drept intermediar între Giancana şi Kennedy. După unsprezece ani, retractează declaraţia, într-un interviu dat revistei PeopleMagazine şi adaugă că Giancana voia să-l asasineze pe Castro cu ajutorul CIA şi al Mafiei. În interviul acordat revistei Vanity Fair, în anul 1996, dă şi alte informaţii: spune că nu voia să fie "cealaltă femeie" a preşedintelui, că a avortat în anul 1960, şi amestecă pe preşedinte şi pe fratele său Robert într-o afacere de mită, afacere în care ea ar fi servit ca intermediar. Mărturisirile dubioase se opresc la 25 septembrie 1999, când Judith Campbell Exner moare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
