A.C. Pahomi-a născut la 15 iulie 1959, în Bucureşti. Primele tentaţii literare apar timpuriu, autoarea mărturisind că a „scris” în gând, înainte de a merge la şcoală şi de a învăţa efectiv să scrie. În 1987, debutează la Radio, cu poveşti pentru copii, în cadrul emisiunii „Noapte bună, copii”. În acelaşi an, Editura Ion Creangă i-a cenzurat manuscrisul unui volum de basme, apărut abia în 1991, cu titlul Gărgăriţa călătoare. În 1996, a publicat un alt volum de basme, Lacrima Lunii, tradus în italiană, în 1999. În 2001, i-a apărut ultima carte de basme, Împăratul stricător de datini. Din 2006, autoarea se desprinde de literatura pentru copii. Primul său roman, Ademenirea, apărut în 2006, a fost reeditat în 2009. Au urmat romanele Umbra de dincolo... şi Chiriaşul de la demisol, apărute în 2010 şi în 2011.
Pe o străduţă patriarhală din centrul Bucureştiului, într-una din cele şapte case vechi boiereşti locuiesc doi prieteni: un filosof de ocazie – autodidact care se hrăneşte cu sisteme filosofice, dar îşi păstrează atitudinea şi candoarea diletantului, judecându-se adesea autoironic – şi Baltazar, un sculptor, care lucrează la opera vieţii sale, un cal monumental din marmură care va atinge perfecţiunea.
Trăiesc boem, poarta discuţii savante, au gusturi rafinate, ascultă muzică clasică.
Până într-o zi, când în cea mai luxoasă vilă de pe stradă se mută o femeie misterioasa de o frumuseţe rară.
Toţi vecinii sunt atraşi de ea magnetic. Cine este aceasta femeie? E Moartea, îşi spune Baltazar, e Nemurirea însăşi, îşi spune filosoful. Viaţa îşi continuă cursul, necunoscuta e în continuare în centrul atenţiei tuturor şi vine ziua în care sculptorul termina statuia. Lucrurile se precipită, iar Filosoful, chemat în grabă, admiră uimit perfecţiunea uriaşului armăsar. În clipa următoare, cade secerat, când din burta spartă a statuii vede ieşind o mâna fină, inertă de femeie...
„Nu am fost niciodată stăpâna cărţilor mele. Am plecat de fiecare dată de la o idee declanşată de cele mai neaşteptate exemple – un cuvânt, o culoare, un sunet. Personajele, atmosfera, acţiunea, întreaga textură a romanelor mele s-au plămădit singure, urmându-mi sau nu ideea de început. Această carte a plecat de la frica existentă în fiecare om, frica de moarte. Însă, construcţia întregului roman s-a ridicat după propriile lui planuri, oferindu-mi în final, până şi mie, conturul unui azil de himere.” - A. C. Pahomi
*
* *
M-am plimbat agale pe străzi. Eu şi singurătatea mea, pereche bizară, văzută doar pe jumătate de ochii trecătorilor.
Era soare. Oraşul se trezea, întinzându-şi bulevardele ca pe nişte braţe amorţite. Îmi auzeam paşii, acompaniind sunetul vegetal al naturii care-şi deschidea mugurii cu pocnete mici, ca nişte dopuri de şampanie pentru fluturi. Simţeam că se sărbătoreşte ceva, dar nu ştiam ce. Nici acum nu ştiu...
Pe străzi liniştite, gândurile mele puteau adulmeca urmele soarelui lăsate pe asfalt, prelinse pe ziduri de case ori zdrenţuite printre ramuri de copaci şi învolburări de tufe. Magnoliile păreau că înfloresc sub ochii mei, încoronate în plină zi de preoţi invizibili, slăvite prin zumzet persistent de albine, mişcate lent de sărutul binecuvântat al unui vânt uşor.
Am ieşit pe Radu Beller... Porţile uzinei de fiţe erau larg deschise. Poate le uitase aşa vreo domnişoară cu braţele încărcate de pachete. Maşini luxoase, lipite parcă de caldarâm, sufereau în lumina soarelui, aşteptând. La terase, tolăniţi în poziţii bizare, bărbaţi şi femei stăteau parcă împietriţi. Puţini vorbeau, mulţi priveau... Se uitau pe furiş unii la alţii, apoi pe strada nemulţumitor de goală. Un câine jegos se scărpina de zor în apropierea unui vas uriaş de flori. O cerşetoare bătrână privea cu viclenie spre orice mişcare a străzii.
– Uite-l pe ăla de la televizor!
– Care, fată?
– Ăla de la emisiunea aia...
– Nu, fată, ăla a apărut în Cancan!
– Taci din gură, că poate ne aude... Fă-te că nu-l vezi!
– Îl cunoşti?
– Nu.
Tăcere. Cele două domnişoare îşi revizuiră repede ţinutele, prefăcându-se indiferente. Cea din dreapta are unghii nefiresc de lungi, de culoarea înşelătoare a sidefului.
Un bărbat mic de statură intră grăbit, aşezându-se destul de nervos la o masă. Purta o cămaşă de mătase, deschisă la gât, uşor provocator. Un lanţ gros de aur, pornea decis, în direcţia unei burţi lăsate peste cureaua pantalonilor. Îşi aprinse o ţigară, apoi răspunse la telefonul a cărui melodie tremurată, Psihopat, psihopat..., încetă brusc.
– Hai, c-am ajuns! Nu, nu i-am văzut! Cinci mii. Păi, nu ţi-am spus că e plecat? Vineri seară. N-a semnat bă, că ăla din consiliu a zis că un tâmpit de jurist a făcut nişte modificări. Dar se rezolvă! Care? N-ai tu treabă... Bine, bine, te aştept.
Iar tăcere. În uzina de fiţe se produce multă tăcere şi cantităţi uriaşe de priviri. Toate îndreptate spre maşini, ceasuri, poşete, telefoane, silicoane...
Interesant este că şi-n Beller se aud pocnete mici, ca nişte dopuri de şampanie pentru fluturi, pe care însă, din păcate, cei de acolo nu le pot percepe. Şi asta, fiindcă păpuşile din cârpă ori din cauciuc nu sunt făcute decât pentru joaca unui copil întârziat.
Când m-am întors spre casă, o maşină a trecut în viteză pe lângă mine. Lucru ciudat pentru liniştea cu care eram obişnuit, fiindcă strada mea se înfundă. Şi în plus, nici n-am recunoscut maşina... Pe bucăţica noastră de stradă erau şapte case mari şi late. Numai eu şi Baltazar eram „doi p-un loc“, în rest, celelalte aveau câte un singur proprietar. Doamna Săndulescu, văduva unui general, bătrână, retrasă, destul de urâcioasă, domnul şi doamna Apostol, doi pensionari simpatici, doctorul Toma, care avea casa cea mai mare şi cea mai elegantă, iar în capăt, tânărul Octavian Florescu, care moştenise casa de la bunici. Apoi, eu şi Baltazar, Camil Istrate şi a şaptea casă era a familiei Dinulescu, singurii care aveau copii. Doi băieţi mari. Ăştia eram toţi şi ne cunoşteam bine.
Octavian nu locuia efectiv în casa moştenită, dar venea destul de des, luptând din greu să mai repare câte ceva ori să dea grădinii un aspect civilizat. Totul era o adevărată paragină mascată de un gard înalt. De fapt, casa lui închidea strada, noi ceilalţi fiind aliniaţi de o parte şi de alta, trei plus trei, faţă în faţă. Eu şi Baltazar eram aşezaţi chiar lângă Octavian, iar peste drum era casa doctorului Toma, închiriată acum de acea femeie necunoscută. Oare ea să fi fost în maşina grăbită care trecuse pe lângă mine?
Camil Istrate era cel mai curios om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Nu ştiu cum făcea, dar tot timpul era în curte, gură-cască, dar cu demnitate...
– Gata plimbarea, domnule? mă întrebă, lungindu-şi gâtul peste gard.
– Gata.
– Ai fost prin zonă, nu?
– Da.
– Şi?
L-am privit nedumerit.
– Era linişte?
– Sigur că da, o zi ca oricare alta.
– Eu n-aş zice...
– De ce?
– Păi, n-ai văzut cum circulă unii?
Acum înţelegeam ce vrea. Nu degeaba îşi lungea gâtul atât de mult peste caprifoiul care se revărsa peste gard.
– Da, şi pe mine m-a uimit.
– De la casa doctorului a plecat maşina aia, dar, din păcate nu am văzut cine era.
– Dar nu era chiar doctorul? am spus, făcând pe prostul, dar mâncat şi eu de curiozitate.
– Nu... Toma s-a mutat de vreo patru, cinci luni, domnule... La o iubită!
– Chiar?
– Da, da, la una Cecilia! O roşcată cu sâni mari! E divorţată şi stă undeva în afara oraşului, spre aeroport.
– De unde ştii?
– Păi, cum de unde ştiu? Pe cucoană am văzut-o cu el de trei, patru ori, iar Toma când s-a mutat, m-a rugat să mai arunc câte o privire, două spre casa lui, fiindcă urma să stea nelocuită o vreme. Iar el nu ştia când mai are timp să treacă pe aici. Atunci mi-a povestit.
– Înţeleg.
– Dar acum, nu mai e nevoie, pentru că a închiriat casa, ştiai?
– Nu, am spus minţind, doar, doar să aflu şi eu ceva.
– Aaa, păi merită să intri pentru câteva minute să-ţi povestesc...
Deschise poarta bucuros, făcându-mi semn să intru. Eu atâta aşteptam! Îl cunoşteam bine şi ştiam că de la el voi pleca cu traista plină de poveşti. Camil Istrate avea spre şaptezeci de ani, trăia singur, părăsit de toate femeile cu care încercase să-şi umple viaţa. Doar eu ştiam vreo opt... Veneau fericite, stăteau câteva săptămâni, apoi plecau fără să se mai uite în urmă. Camil era pisălog, plictisitor, egoist şi coleric. Tot ce poate fi mai plăcut la un bărbat...
Casa lui era ascunsă printre tufe mari de iasomie. În grădină avea un cireş bătrân, sub care-şi amenajase o adevărată viaţă, cu masă, scaune, hamac, un raft cu pahare, sticle, cărţi, reviste, scrumiere...
– Trebuie să bei un pahar cu vin! Eu l-am făcut! E ambrozie, nu alta... De asta nu îmbătrânesc eu, spuse vesel, desfăcând o sticlă. La vârsta mea, pot, domnule!
– Ce?
– Orice!
– Chiar?
Camil se opri o clipă, privindu-mă cu uimire. Apoi, cu un zâmbet larg, continuă:
– Da, da, orice! După un astfel de vin, faci praf două, trei femei!
– Bătându-le? am întrebat râzând.
– Ce bătaie, domnule? Femeile nu vor bătaie! Doar aşa, poc, poc, la funduleţ...
Gazda mea făcu câteva mişcări lente prin aer, imitând gestul. Era caraghios.
– Ele vor vrăjeală, minciuni, un pahar cu vin aici sub cireş, un huţa, huţa-n balansoar, apoi o mângâiere, două şi... vinul trebuie să-şi facă efectul! Ele molatece, eu puternic!
– Ce-i cu casa doctorului? am întrebat pentru a schimba subiectul, fiindcă era dezagreabil să vezi un bătrân căruia-i străluceau lubric ochii, în timp ce povestea.
– Da, casa doctorului! A venit el, acum vreo săptămână, chiar aici la mine. Să-mi mulţumească! Un gest normal, nu?
– Desigur.
– A stat chiar pe locul ăsta, unde stau eu acum. Mi-a apreciat vinul. Am vorbit una, alta, după care mi-a spus că a închiriat casa. Toate bune şi frumoase. După care, mi-a spus că e puţin îngrijorat, fiindcă a închiriat-o unei persoane pe care nici măcar nu a văzut-o!
– Cum adică?
– Aşa l-am întrebat şi eu, dar persoana care a închiriat a condiţionat acest lucru. Ai mai auzit de aşa ceva?
– Nu.
– Ciudat. Şi m-a rugat Toma să continui să fiu atent, ca nu cumva să fie ceva în neregulă. Petreceri, dezmăţ, chestii din astea. Dar până acum, nimic! Linişte şi iar linişte! Doar azi, o maşină care a plecat în mare grabă! O să-mi notez!
– Să-ţi notezi?
– De ce nu? E mai bine aşa! Exactitatea, domnule, este mama disciplinei!
– O fi!
– Dar ce-i cu Baltazar? întrebă curios, aplecându-se spre mine. Ce-a păţit?
– Nimic.
– Aiurea! Toată ziua a pus Chopin şi Bach! S-a auzit până aici...
– Şi? I s-o fi făcut dor de muzică.
– Hai, domne’, lasă-mă cu prostiile. Pe strada asta nu mişcă nimic, fără să nu-mi dau eu seama ce! Baltazar are ceva! Să-l fi supărat atât de tare puştoaica aia care a venit la el? E drept, că nu era rea deloc! Dar pe vulpoiul ăla, nu-l dă gata o femeie...
– Deci, nu ştii nimic de persoana care a închiriat casa doctorului.
– Din păcate, nu. Chiar şi discreţia asta trebuie să ne dea de bănuit.
Am plecat, după ce am băut două pahare cu vin. Unul pentru gust, celălalt pentru a-l înţelege, după cum m-a sfătuit Camil Istrate! Cred că şi-a notat undeva această vizită a mea... Cât de mult se putea plictisi omul ăsta...
(...)
Acasă era linişte. M-am dus la Baltazar. L-am găsit stând pe cubul de piatră, cu coatele sprijinite de genunchi şi capul în mâini. Avea părul răvăşit, iar lângă picioare era o sticlă, aproape goală, de votcă. M-am îngrozit! Baltazar era beat! Pentru prima oară de când îl cunoşteam, îl vedeam beat! Niciodată, chiar niciodată, nu depăşise măsura, fiind unul dintre cei mai virulenţi critici la adresa beţivilor.
M-a privit zâmbind tâmp. Mi-a făcut semn spre sticla de votcă.
– Primum bibere, deinde philosophari! Dragă Mitică, m-am cam îmbătat...
Bravo, Baltazar! Superb! Care vasăzică primum bibere... Beat, beat, dar citit!... Celebrul calambur caragialesc al maximei lui Cicero Primum vivere... Hai, bagă-l şi pe Seneca cu Primum esse, tum philosophari ... De ce nu şi oneste bibere, sau box populi, box dei....
– Care Mitică, eruditule?
– Tu!
– Eu nu sunt Mitică!
– Bine, cum vrei... Atunci, dragă... Ciupilică... Scârţa-scârţa pe hârtie...
– Ciupilică! Scârţa! Eşti mangă, boule! Ce-ai făcut?
– Am picurit... Câte un strop, strop, strop... Ştii cântecul ăla idiot? Of, ce mă mai enervează, domnule... Cântec de proşti, proşti, proşti...
L-am ridicat cu mare greutate şi lovindu-ne de pereţi, am ajuns cu chiu cu vai, în dormitorul lui. L-am aşezat în pat mai mult împingându-l, iar apoi am plecat la mine, dezamăgit. Baltazar beat! Am trăit s-o văd şi p-asta! Mă simţeam totuşi vinovat, fiindcă din laşitate nu m-am dus la el atunci când avea nevoie. Ce se întâmplase oare cu prietenul meu?
Opt ore a dormit Baltazar! Nici mai mult, nici mai puţin. Iar eu, ca să-mi spăl mintea de păcat, m-am pedepsit întorcându-mă la Platon. L-am luat frumuşel în braţe, m-am aşezat confortabil lângă fereastră în fotoliul meu preferat şi am încept să citesc, învârtindu-l în mintea mea, ca pe o gânganie necunoscută. E greu să înţelegi, atunci când eşti „filosof“ de ocazie... Dar nu mă dau bătut...
Am ajuns la arhicunoscutul „mit al peşterii“... Ăsta-mi place, pentru că-l pot vizualiza cu ochii minţii. E simplu. Se nasc câţiva oameni într-o grotă. Să spunem cinci, şase... Cresc, în semiobscuritate... Se maturizează, cunoscând „lumea“ doar ca pe o umbră pe pereţii reci. Dar au şi un foc în spate! Obligatoriu! Pentru ei, viaţa, existenţa, adevărul sunt nişte forme proiectate pe piatră. Nimic mai mult şi nimic mai real. Însă unul dintre aceşti oameni, iese din peşteră şi vede! Se întoarce, aproape orbit de lumină şi de mirare. Le povesteşte celorlalţi, că undeva există o altă lume, că toate formele pe care ei le cunoşteau, nu erau altceva, decât umbrele acelor lucruri. Cei din peşteră îl fac nebun, desigur, însă el nu mai poate trăi fără o fugă, două în acea lume.
Cam aşa e şi cu sensibilul faţă de inteligibil. Totuşi, filosofii ăştia nu şi-au ales prea bine termenii, pentru că fără să vreau, mintea-mi tot fuge spre utilizarea obişnuită a cuvântului sensibilitate şi spre inteligibil, care nu e altceva în vorbirea curentă, decât „uşor de înţeles“, „accesibil“... Şi numai aşa nu e, domnule! Este definită ca „sensibilă“, lumea brută, ghidată de simţuri, cu grăsani care râgâie după trei mici şi o bere, iar „inteligibilă“, tocmai acest forceps al minţii, care trage o idee din capul meu, provocându-mi incertitudini dureroase. Şi nici nu vreau să întreb pe nimeni, pentru că n-am încredere. De ce ar înţelege altul pentru mine? Hai, înapoi în peşteră... Oare or fi stalactite şi stalagmite? Dacă da, oamenii lui Platon, din peşteră, ce-or fi gândit că sunt? Aşadar, iată diferenţa dintre realul nostru şi cel al grupului ghemuit în peşteră...
La fel o fi şi cu „lumea de umbre“ în care trăim noi? Adică, luăm drept real, ceea ce este o copie a „lumii de lumină“? Dacă da, am încurcat-o! Totul se reflectă, deci, totul există! Unde? Acolo sus, spre raza puterii noastre de înţelegere... Oare de ce ne trimitem, automat, gândurile spre cer, atunci când vrem să raportăm ceva la bine? Aşa om fi fost învăţaţi... Peretele peşterii noastre o fi acela... Cerul... Asta înseamnă că focul este în direcţia opusă, adică jos, în adâncuri, acolo unde pentru noi se găseşte iadul... Gata, gata, că mă doare capul! Încep să o iau razna. Omul? Fiinţă cu faţa la perete! Chiar la colţ!
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
