Sub un titlu incitant (Farame, cioburi, aschii dintr-o Curte a Miracolelor) si cu un subtitlu care ambitioneaza sa spuna totul despre continut (Flash-uri despre graffiti, cersetorie, copiii strazii, vagabondaj, fenomenul homeless, prostitutie, saracie, pensionari, someri), la editura clujeana Limes se afla in curs de aparitie un volum de o factura cu totul inedita in peisajul literar contemporan. Textele care il compun fac parte dintr-un experiment ce penduleaza intre reportaj social si proza jurnalistica. Ideea ii apartine poetei si prozatoarei Ruxandra Cesereanu care, sub impulsul unei experiente performate la Columbia University din New-York, a recomandat propriilor ei studenti de la Jurnalistica sa radiografieze aceasta stranie si socanta Curte a Miracolelor secolului XXI, aplicand metoda antropologiei urbane narative, prin care investigatorul se implica in ancheta sa, notandu-si propriile reactii la subiectii analizati minutios. Psihologia celorlalti, a marginalilor, a exclusilor, a diferitilor, a insilor paria, a outsiderilor (si mai exista multe alte denumiri in sir), ii preocupa nu doar pe cercetatorii avizati, ci si pe tinerii care inteleg sa reactioneze la realitatea care ii inconjoara. De ce ei sunt altfel decat noi? Cine sunt ei, ceilalti? Misiunea autorilor (studentilor) si a textelor realizate de ei a fost tocmai aceea de a inventaria componentele "diferitilor" care traiesc in preajma noastra, pe strada, in cotidianul vizibil al orasului Cluj. Va veti convinge de acest adevar parcurgand textul ales absolut aleatoriu si semnat de Domnita Georgescu.
Initiatoarea acestei lucrari si autoarea substantialului studiu introductiv, Ruxandra Cesereanu, si-a intitulat grupajul de texte O Curte clujevita a Miracolelor.
Ei cersesc, deci nu exista
Unde ne sunt cersetorii?... Ma aflu in inima orasului tricolor; afara sunt aproape 32 de grade Celsius. Inca din zorii zilei, am pornit in cautare de cersetori. Dupa patru ore interminabile de colindat strazi inguste si piete zgomotoase, ma asez epuizata pe o banca si privesc trecatorii care roiesc prin Piata Unirii. Demersul meu ramane fara rezultat: nu am intalnit nici o persoana care sa cerseasca. Iar eu imi faceam probleme in privinta modului in care as putea sa-i abordez. Acum nu mai trebuie sa-mi fac griji din cauza unui mic amanunt: imi lipsesc subiectii!!! Ma dor picioarele, iar din cauza caldurii insuportabile nici macar gandurile nu mai pot avea vreo legatura cu logica sau cu realitatea. Poate ca nu este sezonul prielnic cersitului sau poate pur si simplu i-am cautat in afara programului de lucru! Imi blestem aproape cu voce tare cinismul si dau vina pe toropeala de afara. Brusc, imi aduc aminte de modalitatea in care tarisoara noastra este perceputa de occidentalii simandicosi: Romania - plaiul cersetorilor si al copiilor orfani. Hai sictir! Si totusi... Unde ne sunt cersetorii?!!
In acest moment sunt absolut convinsa ca in fiecare zi trec pe langa asemenea persoane. Ciudat! Nu reusesc sa-mi dau seama in ce locuri si, mai ales, in ce perioada a zilei le-am observat prezenta. Nici macar atunci cand au dat dovada de o insistenta suparatoare sau chiar de agresivitate verbala. Sunt complet derutata. Care sunt drumurile care duc spre ei? Incerc sa ma concentrez. Sa fie vorba de uitare? Nici macar. Nepasare? Da, acesta este cuvantul: ne-pa-sa-re! Recunosc cu dezamagire ca niciodata nu le-am acordat nici cea mai mica atentie. Stiam ca exista, realitate pe care o cunoastem toti, de altfel. I-am vazut chiar eu sau am auzit vorbindu-se despre ei, dar dintr-un fel de ingustime am ales sa-i ignor. Trebuie sa fie o pedeapsa tocmai pentru aceasta nepasare; nu reusesc sa intalnesc nici un cersetor. Mai bine ma mobilizez, oricum am devenit putin prea fatalista si nu-mi sta in fire. Of, afurisita caldura!
Colind strazile. Pe trotuare, o multime de persoane vand flori. Ma deranjeaza mireasma puternica - sunt putin alergica -, asa ca incep sa-i studiez cu atentie pe unii dintre comerciantii sezonieri. Imbracamintea le este carpita sau chiar rupta, iar igiena personala pare sa fie un lux pe care ori nu si-l permit, ori constituie un lucru caruia nu-i acorda prea mare importanta. Ramurele de liliac - aceasta este oferta lor! Acosteaza trecatorii intr-o maniera tanguioasa, uneori chiar patetica. Dar stai putin! Fetele unora imi par cunoscute! Ei sunt cersetorii de altadata! Sclipitoare descoperire, care insa nu-mi da nici cea mai mica satisfactie. Cu siguranta, liliacul a fost achizitionat din locuri mai mult sau mai putin publice; ceea ce fac ei se numeste tot cersetorie, diferenta este oarecum de nuanta: de data aceasta au un produs de oferit in schimbul monedei pe care noi, ne-cersetorii, nu punem prea mare pret.
Hotarasc sa ma indrept spre casa. Nu am prea avut succes, dar batalia nu este pierduta. Ma voi intoarce spre seara, poate atunci o sa am mai mult noroc! Si chiar am avut noroc! Sau poate nenoroc?
Cobai sub soare nemilos?
Iata-ma in fata problemei numarul 2: cum as putea sa-i abordez? Acest gand mi-a trezit nelinisti in privinta legitimitatii demersului pseudo-jurnalistic. Nu este vorba despre timiditate ori jena, ci de cu totul altceva: ce drept am eu sa intru intr-un fel sau altul cu bocancii - ca altfel nu pot sa ma exprim - in sfera intima a acestor nefericiti? Teama mea cea mai mare era aceea de a nu rani sau de a nu ii face sa retraiasca niste momente pe care in mod sigur ar dori sa le uite.
Nevoia unei asemenea marturii nu se naste din dorinta de a dirija simpatia catre unul sau altul dintre interlocutori, ci pur si simplu pentru a motiva anumite stari de fapt, care ar putea fi percepute ca neajunsuri. Informatia nu este completa, pentru ca subiectii adesea intampina dificultati in a-si etala experientele de viata in fata unui necunoscut. Iar eu, pesudo-jurnalista, am preferat sa nu fortez nota. La urma urmei nu sunt informatii de interes public, ci date din sfera intima a unor persoane foarte reale, care trec prin clipe dificile.
Uneori mangaiem un caine comunitar sau chiar il hranim, dar unui cersetor nu-i adresam nici macar un cuvant. Ii aruncam in scarba o moneda si nici macar nu o facem pentru el, ci doar ca sa ne cumparam linistea. Linistea pentru nepasare. De aceea, in timpul oricarei discutii, ei simt nevoia de a se apara, de a construi un scut de protectie. Sunt circumspecti sau poate chiar speriati. Cu greu reusesti sa le castigi increderea. Si nu inteleg din ce cauza o persoana necunoscuta se intereseaza de viata lor si le adreseaza o vorba buna. Sunt oameni, nu cobai sub soare!
"Eu nu cer de la nimeni..."
Irina are 54 de ani. Am intalnit-o in apropierea Facultatii de Geografie, in mijlocul Clujului. Este mica de inaltime si are fata rotunda si plina de pete mari, rosii. Un chip pe care cu greu il poti uita, tocmai datorita acestei trasaturi fizice neobisnuite. Ochii insa sunt de un albastru deschis nemaivazut - cei mai senini si mai calzi ochi in care am privit vreodata. Si chiar mai important: sunt niste ochi sinceri. Poarta niste haine mult prea groase pentru aceasta perioada a anului: o pereche de bocanci care odata au fost negri, acum sunt de un gri spalacit; pantalonii sunt foarte grosi si are mai multe bluze tricotate pe ea. Hainele-i sunt rupte, lucru pe care incearca sa-l ascunda cu ajutorul unui halat lung si inflorat, pe care il strange in jurul corpului. Baticul negru nu lasa sa se intrevada nici macar o suvita din par. Banuiesc ca este carunta.
Pe Irina am zarit-o de la departare. Statea asezata langa o gura de canal. Nu mi-am putut da seama daca cerseste sau daca, tinand cont de varsta si de caldura de afara, se odihneste. Sedea pasiva, fara a arunca vreo privire trecatorilor. M-am apropiat, in speranta ca o voi auzi cerand bani sau cautand orice semn care sa imi arate ca este cersetoare. Dar nimic! Nu poti considera un om cersetor doar pentru ca este imbracat saracacios! In sfarsit, un tanar se cauta prin buzunare si ii da ceva maruntis. Ei bine, aceasta era dovada de care aveam nevoie.
M-am asezat langa ea si m-am prezentat. S-a uitat mirata si m-a salutat politicos. Parea derutata. I-am spus ca sunt studenta si ca realizez un studiu despre saracie, apoi am rugat-o sa-mi raspunda la niste intrebari, dar numai daca doreste. M-a privit complet dezorientata. "Nu stiu daca o sa va pot raspunde, eu nu am scoala". Am zambit trist si am asigurat-o ca intrebarile vor fi foarte simple; am incurajat-o spunandu-i ca se va descurca foarte bine, lucru de care eram convinsa. O mila imensa m-a cuprins pentru aceasta doamna, iar ochii aceia albastri si blanzi erau pe punctul de a ma dezarma complet.
S-a nascut in Timisoara, unde a facut si scoala - are doar opt clase. Copilaria nu a fost dintre cele mai fericite, mai avea cinci frati, iar situatia financiara - nici ea. Lucrau pamantul. In Banat l-a cunoscut pe actualul sot, cu care s-a casatorit inainte de a implini 20 de ani. Cand imi vorbeste despre sot, ochii i se umplu de lacrimi. Au venit impreuna la Cluj-Napoca si s-au angajat amandoi la fabrica Clujeana, unde au lucrat pana in anul 1989. Dupa revolutie au fost disponibilizati. Nu are nici o reactie fata de vreun regim politic pentru ca si-a pierdut slujba si am impresia ca o data cu disponibilizarea a pierdut orice contact cu lumea reala. A incercat sa se angajeze, dar nu a luat-o nimeni, pentru ca nu avea varsta potrivita. "Acum cauta tinere asa ca dumneavoastra, nu ma mai ia pe mine!". Am zambit amar si m-am gandit ca nu mai are rost sa-i explic faptul ca tocmai tinerii ca mine intampina o groaza de dificultati in gasirea unei slujbe. Frumoasa noastra patrie este plina de absolventi de facultate care au statutul de someri. Oricum nu ar fi inteles cum de este posibil acest lucru.
Imi spune ca sotul este bolnav si ochii aceia albastri care incepusera sa ma obsedeze se umplu de lacrimi mari. Nu o intreb de ce afectiune sufera, pentru ca sunt convinsa ca va incepe sa planga in hohote. Incerc sa schimb subiectul. Proasta alegere! O intreb daca are rude apropiate care sa o ajute: copii, frati, surori. Fara sa vreau, fac chiar mai mult rau. Imi sopteste printre sughituri ca nu mai stie nimic de fratii ei de multa vreme si ca... are un baiat. Este casatorit si are patru copii, nepotii ei, dar nu o poate ajuta, pentru ca nici el nu are de unde. "E greu in ziua de azi!". Face pauze lungi; fiul reprezinta un subiect foarte dureros. Prefer sa nu rasucesc cutitul in rana.
Unde locuieste? Nu mai are apartament, pentru ca si-a pierdut slujba. Incerc sa aflu mai multe despre acest lucru, dar prefera sa ocoleasca subiectul. In mintea ei relatia cauza-efect este clara, in ceea ce ma priveste raman intr-o ceata completa. Imi spune, in schimb, ca in prezent face curatenie la o clinica din oras si ca asistentele au fost dragute si i-au dat o camaruta in care sa locuiasca impreuna cu sotul. Nu este platita pentru aceasta munca, dar primeste cate ceva de mancare. In plus, fetele, asistentele, ii mai aduc cateodata de-ale gurii de acasa, mai ales de sarbatori. Acum de Paste a mancat foarte bine, fetele i-au adus multe bunatati: oua rosii, carne, prajituri. Zambeste si ochii incep sa-i straluceasca. Discutia despre fete o face sa se simta in largul ei; vorbeste despre ele ca despre propriii copii - singura familie pe care pare sa o mai aiba.
Nu castiga mult: 25-30 de mii de lei pe zi, din care isi cumpara de mancare. Duminica, dupa slujba, sta pe langa biserici si atunci face mai multi bani: in jur de 50 de mii de lei. Isi cumpara cate o inghetata, pentru ca ii place foarte mult. Dupa ce imi spune acest lucru, chicoteste, iar fata se umple de un zambet imens. Este prima oara cand o vad razand si pare o cu totul alta persoana. Dintr-o data se opreste si se uita intimidata. Credea ca a uitat sa rada, de aceea devine tacuta si foarte timida.
"Eu nu cer de la nimeni, daca vrea cineva sa-mi dea ceva bine, daca nu... eu nu cer de la nimeni!". In mod paradoxal, aceasta femeie reuseste sa ramana demna. Cei mai multi oameni aflati in situatia ei nu reusesc. Nu intinde mana nu pentru ca i-ar fi rusine, ci pentru ca ea considera, desi in mintea ei nu este clar conturata aceasta idee, ca, daca ar cere, ar face presiuni asupra oamenilor. Daca cineva hotaraste sa o ajute, trebuie sa fie din proprie initiativa. In special tinerii ii dau bani, adultii mai degraba intorc capul cand o zaresc. Nu o deranjeaza acest lucru: este saraca si nu ii este rusine. Experienta de pe strada (cerseste din 1991) pare sa-i fi dat o oarecare intelepciune. Nu vrea sa deranjeze pe nimeni si de aceea, la randul ei, nu este deranjata de nimeni.
Irina isi accepta situatia in modul ei tacut. Pare rupta de realitatea cu care a pierdut orice contact. Trecutul a existat in masura in care mi l-a dezvaluit mie. Nu este unul coerent, ci compus din franturi de viata - cele mai putin dureroase, pe cat posibil. Viitorul nu exista, pentru ca este nesigur, poate chiar oribil, si de aceea il refuza. Prezentul este unul pasiv; sunt doi ochi albastri care privesc in gol si care se umplu de lacrimi atunci cand povesteste despre sotul ei.
Am revazut-o acum cateva zile. Sta in acelasi loc si fixeaza un punct imaginabil in zare. Prezenta oamenilor este constientizata in masura in care ii arunca un banut. Atunci parca se trezeste din reverie, multumeste politicos, dupa care cade in aceeasi stare de absenta. O privesc ca pe o veche cunostinta - la urma urmei, mi-a dezvaluit intr-o oarecare masura povestea vietii ei. Mi se pare normal sa scot repede bani si sa-i dau direct in mana, prefer sa nu i-i arunc. Intr-un fel ma simt responsabila: din cauza mea, Irina a plans o data in viata. Ia banii, ma priveste direct in ochi si imi multumeste din tot sufletul. Nu stie cine sunt, dar se bucura pentru ca, din punctul ei de vedere, suma primita este frumusica. Cel putin am mai facut-o inca o data sa zambeasca!
Batrana histrioana
Pe Elisabeta am intalnit-o in apropiere de Regionala CFR din Cluj-Napoca. O aud de la departare cum cere o tigara unui tanar. Acesta scoate una din pachet si i-o arunca in scarba, dupa care isi continua linistit drumul. Cand ajung in dreptul ei, trage puternic din tigara pe care o tine intre degetele tremurande. Primul impact este unul olfactiv: emana un miros puternic de mizerie, atat de greu incat simt cum imi invadeaza fiecare por. Incerc sa trec peste senzatia de dezgust profund pe care o simt si ma asez in apropierea ei.
Hainele ii sunt foarte murdare. Este imbracata intr-un palton foarte gros, dar nu reusesc sa-mi dau seama care ar putea fi culoarea acestuia: este plin de praf si de noroi. Pe cap are o caciula tricotata, care-i ajunge pana deasupra sprancenelor. Este asa de murdara, cum n-am mai vazut vreodata pe cineva. Trebuie sa recunosc ca acest lucru imi creeaza un enorm disconfort. Un strat gros de jeg ii acopera fata si mainile (singurele parti ale corpului aflate la vedere) ca o crusta.
In sfarsit, ma prezint si ii spun ca realizez un studiu despre saracie. Un glas tanguitor imi raspunde ca nu stie nimic despre acest subiect. O asigur ca nu ii voi pune intrebari grele si, in final, accepta sa purtam o conversatie. Ma studiaza foarte atent, ochii i se invart dintr-o parte intr-alta. Instinctual, imi strang geanta sub brat. Abia acum pot incepe discutia!
Imi spune ca are 80 de ani, desi pare mult mai tanara, si ca cerseste de trei ani de zile, de cand i-a murit sotul si a lasat-o "singura pe lume". Se straduieste sa dramatizeze, dar nu lasa sa se vada decat o suferinta de parada - prestatia scenica este lamentabila. Nu cred ca a lucrat vreodata in toata viata ei, desi imi spune ca a muncit pe santier. O intreb unde anume si raspunsul ei este vag: prin toata tara. O banuiesc de munci mai putin cinstite, dar nu o intrerup. Ii dau chiar impresia ca eu cred tot ce afirma si continuu sa fiu politicoasa.
In cartierul Iris - acolo imi spune ca a locuit cu sotul pana cand acesta a decedat. Mai precis, intr-o casa. Lasa sa-i scape un oftat si incepe iarasi sa-l jeleasca pe cel defunct. Cu greu imi stapanesc rasul - prestatia ei este din ce in ce mai proasta. S-a certat cu cumnata si aceasta a dat-o afara din casa. "Cumnata este o femeie foarte rea!". Acum spune ca doarme pe unde apuca. Ii cer sa-mi dea macar un exemplu de loc in care isi petrece noptile, dar schimba subiectul.
Haine are, de aceea cere numai bani si tigari. Si o face intr-un mod vadit parazitar, prin tanguieli si chiar plansete! Dupa chipul ridat si buhait, pare o persoana care consuma si bauturi alcoolice in cantitati considerabile. De altfel mirosul acela ingrozitor nu este numai de mizerie animala pura, ci amestecat cu un puternic damf de alcool de proasta calitate. Fixeaza restul de tigara aruncat pe trotuar si il striveste cu piciorul. Imi dau seama ca prezenta mea incepe sa o deranjeze.
O ultima intrebare: cat castiga pe zi? O mie de lei. Imi cobor privirea. In poala isi pastreaza banii: sunt cel putin trei mii de lei. Incearca brusc sa-i acopere cu acele maini murdare. Nu are notiunea banilor? Foarte putin probabil. Pur si simplu ma minte in continuare, cu o seninatate nesimtita de care nu am crezut ca un om in varsta ar putea fi capabil.
Sfarsitul conversatiei. Ii multumesc pentru amabilitatea de a fi discutat cu mine, ii inmanez o bancnota de zece mii de lei si doua tigari. Se uita la mine si pentru cateva momente am impresia ca regreta faptul ca mi-a furnizat informatii neadevarate. Cautam cainta acolo unde, de fapt, nu exista si nici nu va exista vreodata. "Domnisoara, nu trebuie sa-mi multumiti. Eu va multumesc pentru ca eu am primit, nu?". Ii arunc o ultima privire si ma grabesc sa ma indepartez. Nu doresc sa suport mirosul acela dezgustator mai mult decat este necesar.
Am reintalnit-o dupa cateva zile. Era imbracata de vara: o fusta lunga si o camasa subtire si inflorata. Tinea in mana o plasa pe care era inscriptionata sigla unei firme de telefonie mobila. Mi-a venit un gand cinic: poate este client fidel! De aceasta data, rautaciosul gand nu mi-a creat nici cel mai mic disconfort. Doamna cersetoare pretindea cu nerusinare bani consumatorilor aflati pe terasa unui luxos bar aflat in inima Clujului. Macar stie de la cine sa cerseasca!
Povestea Veronicai
Veronica implineste 73 de ani peste patru zile. Am intalnit-o in apropierea Facultatii de Geografie, asezata la o mica distanta de Irina (cersetoarea cu ochi albastri). Imi spune ca a venit in acest loc pentru a treia oara, pentru ca sunt foarte multi tineri simpatici. La inceput nu am reusit sa inteleg aceasta dragalasenie pentru studenti. Ii dau intr-adevar bani, dar nu castiga mai mult de 30 de mii de lei pe zi.
Este clujeanca. S-a casatorit la o varsta frageda si a lucrat timp de treizeci de ani la colectiv, dupa care s-a pensionat. Cinci sute de mii de lei pe luna - atata a hotarat statul ca merita dupa atatia ani de truda! Nu reuseste sa se descurce.
Locuieste intr-un apartament cu doua camere in cartierul Someseni. Imi spune adresa completa ca un prescolar care recita mecanic o poezie. Din pacate, vorbeste foarte incet, nu reusesc sa o inteleg intotdeauna. Prefer sa nu o intrerup pentru acest amanunt, deoarece am impresia ca doreste sa-mi dezvaluie ceva foarte important. Nu este inca pregatita. "Trei sute de mii de lei am avut de platit lumina. Cu o pensie asa de mica nu ma pot descurca!". Face o pauza, dupa care ataca subiectul delicat. In urma cu patru ani, unica sa fiica a murit de cancer si a lasat doi copii, nepotii ei, fara mama. La scurt timp, ginerele ei a plecat de acasa si de atunci nu mai stie nimic de el. Lacrimi mari ii curg pe obrajii brazdati de riduri adanci, dar nu se opreste. Intr-un fel sau altul, considera aceasta discutie un soi de spovedanie care are un rol cathartic, pentru ca o spala de suferinta. Imi repeta povestea trista, intr-un mod mai putin clar: nepotii devin copiii ei, fiica devine mama, ginerele devine el. Apoi se linisteste; momentul cel greu a fost depasit.
Observ ca este imbracata in intregime in negru: o fusta lunga pana la calcaie, o bluza cu maneci lungi, basma neagra pe cap. Inca mai poarta doliu si probabil nu se va mai imbraca altfel vreodata. In mana tine o iconita cu Iisus Hristos, pe care o strange cu putere. Crede in Dumnezeu si se roaga sa-i ajute pe toti copiii, mai ales pe cei care merg la scoala. Are si ea doi nepoti, pe care ii numeste "copiii mei" si de care este foarte mandra. Baiatul are 14 ani, iar fata are 17 - amandoi merg la scoala. Cerseste tocmai pentru a-i putea trimite la scoala, pentru ca astfel isi vor putea face viata mai buna. Banii pe care ii castiga ii cheltuieste pe mancare si pe rechizite pentru copii. Sunt foarte scumpe.
Veronica nu iese la cersit in fiecare zi, ci numai cand nu mai are nici o alta solutie. Incearca sa se descurce cu putinul pe care il are. Nu cerseste in apropierea bisericilor, pentru ca "nu este voie". Ii este frica de politisti. Imi repeta ca studentii ii sunt foarte dragi. Nu stie sa imi spuna din ce cauza. Intuiesc ca este vorba despre dorinta de a-i vedea si pe nepotii ei in aceasta situatie. Un om invatat, in perceptia ei, trebuie sa fie unul fericit si sa se bucure de o situatie materiala foarte buna. Este complet desprinsa de realitatea prezenta; modul ei de a gandi si de a percepe lucrurile nu a depasit perioada in care totul era dirijat de la centru si planificat. De aceea, ea planifica acuma viata nepotilor pe care ii iubeste atat de mult. Singurii care o mai tin in viata si care ii dau puterea de a-si continua existenta mizera. Responsabilitatea si dragostea - cu acestea este inarmata pentru a continua lupta cu un destin nefast.
Pun capat conversatiei. Veronica pare obosita; retrairea unor momente dureroase nu trece fara a lasa urme. Ii multumesc si ii dau bani - cam cat ar castiga ea intr-o zi mai buna. Nu se astepta, iar reactia ei ma lasa fara cuvinte. Ochii i se umplu de lacrimi si incepe sa planga chiar mai tare decat atunci cand povestea despre fiica sa. De data aceasta, lacrimile sunt de bucurie. Imi multumeste printre sughituri si ma asigura ca se va ruga lui Dumnezeu pentru mine, deoarece am ajutat-o. Ma intristez. Eu nu stiu sa apreciez valoarea banilor. Suma pe care i-am oferit-o reprezinta echivalentul unui pachet de tigari pe care nu ezit sa il cumpar zilnic. Pentru Veronica reprezinta banii de mancare timp de o zi, chiar doua, pentru mine - un moft!
* Fragment din volumul Farame, cioburi, aschii dintr-o Curte a Miracolelor, in curs de aparitie la Editura Limes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
