Cu regizorul Hero Lupescu, tatal meu se certase foarte rau atunci cand ii interzisese cu desavarsire lui Hero sa monteze opera in stil contemporan. Acesta voise sa puna in scena la Opera Romana o "Traviata" moderna. Cum tata s-a opus, a incercat experimentul la Conservator, cu "Don Pascuale". Eram student pe vremea aceea, iar Hero stia ca ma pricep sa cant la chitara, drept care m-a rugat sa-l ajut in orchestra.
Un ajutor neasteptat
Cand s-a hotarat excluderea tatei din Opera Romana, multi au sarit sa-l acuze. Era insa nevoie de un nume greu care sa confirme ca Octav Enigarescu era antipolitic, antipartinic, mic-burghez, ca avusese mosie cu pamant mult, case si vile in Bucuresti. Dupa parerea lor, acuzatorul potrivit era Hero Lupescu: stiau cat de inversunat era acesta impotriva tatalui meu pentru ca nu-l lasase sa monteze opera cum voise el. Numai ca Hero nu era in tara, iar pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, ca sa se poata lua imediat legatura cu el. Cei de la Securitate s-au dus asadar sa-l intampine chiar la aeroport. Hero i-a ascultat fara sa-i intrerupa, dupa care a zis: "Pot sa-l acuz de orice pe Octav Enigarescu, dar ca este impotriva partidului - asa ceva nu pot sa spun; niciodata nu a reiesit din activitatea lui acest lucru. Ce a facut a facut doar in numele culturii si al bunului simt".
Asta se intampla in 1971. De fapt, dupa aceasta data (chiar daca nu imediat), viata s-a schimbat putin si in mediul muzical, si in cel radiofonic si de televiziune, si in cel festivalier. Toate festivalurile noastre importante au fost interzise - Mamaia, Cerbul de Aur, George Enescu -, pentru a se evita contactele cu strainatatea, mai ales cele directe, care erau foarte periculoase din punctul de vedere al politicii dictatoriale de la Bucuresti. In acele conditii politice proaspat create, Hero Lupescu a fost omul care practic l-a salvat pe tata, pentru ca in perioada respectiva si imediat dupa formularea Tezelor din iunie, tatei i se putea intampla orice. Tot atunci, Dumitru Popescu, ministru al Culturii pe vremea aceea, si-a dat seama de ridicolul situatiei create in jurul tatalui meu (ordinele erau, probabil, venite de la un nivel superior) si l-a pus pe Mircea Horia Simionescu in locul parintelui meu, iar acestuia i-a propus postul de consilier pe care il detinuse scriitorul la minister. Tata refuzat insa, preferand sa se pensioneze si sa ramana doar cu catedra de canto de la Ruse. Timp de opt ani, a facut naveta in fiecare saptamana, plecand duminica dimineata si intorcandu-se lunea seara. Cunostea drumul pe dinafara. La Opera a ramas sa colaboreze ori de cate ori aveau nevoie de el.
Axa Bucuresti-Roma-Novisad
Asa s-a petrecut iesirea lui Octav Enigarescu din viata artistica romaneasca. In schimb, a fost decorat in Italia: el si Liviu Ciulei au fost numiti membri de onoare ai Academiei Tiberine din Roma. Tata nu a vrut sa mearga sa-si ridice premiul, dar a fost obligat, si astfel, cu omul Securitatii in spate, a trebuit sa ia drumul Romei. Tot atunci - gratie faptului ca Hero Lupescu il ajutase si ca in urma primirii premiului aparuse in Corriere della Sera -, a intrat in circuitul concursurilor internationale, fiind numit in jurii la prestigioase competitii de canto.
Asa se face ca, in 1978, la Concursul Ceaikovski de la Moscova, l-a cunoscut pe rectorul Conservatorului din Novisad. Omul tocmai voia sa infiinteze o catedra de canto si i-a propus tatei sa mearga acolo. A plecat in '78 in Iugoslavia, de unde s-a intors din cauza razboiului, in 1992, in timp ce eu am ramas in continuare aici, in tara.
Mirajul Occidentului
O singura data am iesit peste hotare inainte de 1979. Aveam 22 de ani cand, in 1970, am fost luat de catre tatal in meu intr-un voiaj european. Mi-a zis: "Averi n-am sa-ti las, pentru ca mi-au fost luate, macar sa te duc sa vezi despre ce este vorba, ca sa termini cu acest miraj al Ocidentului". Am stat trei luni la Bruxelles, Liege, Nisa si o zi la Viena; spre norocul meu, am avut timp sa aflu ce se intampla acolo. Mi-am dat seama ca meseria nu m-ar fi ajutat sa supravietuiesc in Vest. Poate daca as fi fost medic, inginer constructor sau arhitect, situatia ar fi fost alta si as fi avut curajul sa parasesc definitiv Romania, dar sotia mea era proaspata absolventa de Arta Monumentala, iar eu eram inca student la Conservator; am fi devenit niste muritori de foame sau ne-am fi schimbat profesia, ceea ce nici unul dintre noi nu voia. Mie deja imi placea foarte mult meseria de maestru de sunet si, vazand la ce nivel se practica aceasta in Occident, mi-am spus ca ar fi foarte greu, aproape imposibil sa iei cuiva locul acolo.
Noua ani mai tarziu, in 1979, tot cu ajutorul tatei, care era prieten bun cu directorul de la Radio Belgrad, am reusit sa ajung, pentru o practica de trei saptamani in meseria de maestru de sunet, in capitala Iugoslaviei. A fost o mare deschidere pentru mine vizita aceea la unul dintre cele mai performante posturi de radio din Europa comunista (acolo am vazut pentru prima oara vestitele calculatoare cu banda perforata, de care m-am speriat in primul moment). Atunci l-am vazut live pe Elton John intr-un concert care m-a uimit prin jocul de lumini.
La moara spectacolelor festive
Dar vreau sa ma intorc la Hero Lupescu, pentru ca de el ma leaga foarte multe amintiri si reusite in viata. A fost, de pilda, regizorul numarul unu al spectacolelor festive de 1 Mai, 23 August, 30 Decembrie. Cum il cunostea pe tata, iar pe mine ma stia de cand eram mic, mi-a propus la un moment dat sa incerc sa fac ilustratie muzicala si sonorizare pe stadioane si in Sala Polivalenta. M-a tentat sa incerc, pentru ca era o cu totul alta meserie. Notiunile de baza le cunosteam, dar era altceva sa faci sunet in aer liber. Acolo si reactiile trebuie sa fie foarte rapide, acolo conteaza inventivitatea, adaptabilitatea, pe cand in studio totul se transforma, dupa o vreme, in munca de rutina, ca la birou, unde in fiecare dimineata iti pui aceleasi manecute si te apuci de aceeasi treaba. Pe cand munca pe stadioane... Fiecare loc iti spune de fiecare data altceva.
Din 1977, am intrat in noua meserie de sonorizator si ilustrator muzical pe stadioane. Multe lucruri le-am preluat si le-am invatat de la Lucian Manescu si de la Paul Urmuzescu in perioada mea de pionierat. Foarte repede am indragit atat de mult lucrul live, incat m-am dedicat total lui si in felul acesta am reusit sa trec prin foarte multe maini valoroase de regizori: am lucrat cu Hero Lupescu, Horea Popescu, Cornel Todea, Doru Nastase - care a murit in 1982, in noaptea de 29 aprilie, pe timpul pregatirii spectacolului de 1 Mai. Lucram impreuna la spectacol cand a facut infarctul. Imi aduc apoi aminte de Televiziune, unde, alaturi de Bocanet, faceam "Gala lunilor" si impreuna construiam si realizam selectia de piese muzicale si text.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
