Printre enigmele care de cand lumea si pamantul i-au fascinat pe oameni, incitand minti dintre cele mai iscusite sa dedice averi, ani indelungati sau chiar o viata intreaga incercarii tenace, rareori incununate de succes, de a le dezlega, un loc de frunte il ocupa vechile scrieri, urme ale trecerii prin istorie a unor popoare disparute.
Rand pe rand, o serie de redute ale paleografiei au cedat in fata asediului indarjit, aducand celebritate unor nume ca Jean-Francois Champollion (hieroglifele egiptene), Georg Friedrich Grotefend si Henry Rawlinson (scrierea cuneiforma), Bedrich Hrozny (scrierea hititilor), Michael Ventris si John Chadwick (Linearul B din Creta) s.a. Alte scrieri, precum Linearul A din Creta, rongorongo din Insula Pastelui, ori semnele de pe obiecte din Cultura Vinca (in privinta carora exista indoieli ca ar reprezenta chiar o scriere), mai dau inca de furca savantilor si n-ar fi exclus sa ramana la stadiul de mistere perpetue. Dintre nastrusniciile mentionate in cronica amintitului asediu, evoc aici doar una, mai gogonata: interpretarea fonetica a scrierii Maya, ipoteza formulata in 1952 de egiptologul rus Iurii Valentinovici Knorozov, a fost decenii de-a randul contestata ca... "propaganda marxista" (!) de catre John Eric Sidney Thompson, un respectat pionier al arheologiei si epigrafiei Maya, si abia dupa moartea acestuia a ajuns sa fie acceptata, slujind ca baza pentru etapele urmatoare ale descifrarii - situatie paradoxala, caci istoria stiintelor consemneaza tocmai cazul invers, cand discipline precum genetica, cibernetica sau sociologia au fost tratate drept "pseudo-stiinte burgheze" de catre forurile academice sovietice si interzise cu strasnicie la rasaritul cortinei de fier.
Un loc cu totul aparte in orizontul criptografiei il ocupa, de aproape un veac, Manuscrisul Voynich, un text singular, lipsit de orice legatura cu vreuna dintre civilizatiile trecutului sau cu vreo populatie legendara de pe cine stie ce taramuri exotice. Scris pe pergament, intr-o limba de neidentificat si intr-o scriere necunoscuta, cu semne fara vreo inrudire cu alt alfabet (dar amintind vag de abrevierile latinesti), ilustrat cu imagini de plante nemaivazute, cu reprezentari de corpuri astronomice, cu siruri de nimfe golute, prinse ca in hora si scaldandu-se frenetic in bazine comunicand printr-un curios sistem de conducte, manuscrisul se afla la sectia Beinecke de carti rare a Universitatii Yale si are o istorie la fel de stranie ca si infatisarea celor 246 de pagini ale sale. Eponimul manuscrisului, anticarul Wilfrid Michael Voynich, pretindea ca l-ar fi gasit in anul 1912, in biblioteca colegiului iezuit din Frascati, Italia, si ca autorul lui ar fi Roger Bacon. Cel putin asa reiesea dintr-o scrisoare, aflata intre filele manuscrisului, ca ar fi crezut Imparatul Rudolf al II-lea de Habsburg, cunoscut colectionar si proteguitor al artelor si al stiintelor care. Socotind ca ar contine secretul pietrei filozofale, acesta il cumparase pe 600 ducati (60.000 euro, la cursul de azi), de la un negustor ambulant sau, dupa unele presupuneri, de la John Dee, savant, filozof si magician englez, sfetnic al Reginei Elisabeta I. Prin anii 1583-1589, acesta ajunsese si pe la curtea imperiala pragheza, in peregrinarile sale prin Europa Centrala, in compania alchimistului Edward Kelley; era acea Praga invaluita de mistere, unde traia pe atunci si faimosul rabin Judah Low, zamislitor al legendarului Golem. Incredintat, pare-se, pentru o expertiza, de catre Rudolf II, farmacistului curtii Jakub Horcicky de Tepenec, manuscrisul a schimbat de-a lungul veacului al XVII-lea mai multi proprietari. Doi dintre ei au facut chiar o incercare mai serioasa de a dezlega enigma, unul trimitandu-i o copie iezuitului Athanasius Kirchner, geniu universal, celebru la vremea lui si pentru pretinsa descifrare a hieroglifelor (dezmintita mai apoi prin rezolvarea data de Champollion), celalalt incredintandu-i acestuia chiar originalul. Timp de doua sute de ani, urma manuscrisului se pierde, dar se presupune ca de la Kirchner ar fi ajuns in posesia Ordinului Iezuitilor, iar pe la 1870, cand s-a ivit riscul ca averea bisericeasca sa fie confiscata, el pare sa fi fost preluat, impreuna cu alte carti de valoare, in biblioteca personala a lui Pierre Jean Beckx, mai-marele ordinului, biblioteca transferata mai tarziu catre colegiul iezuit din Frascati.
Fapt este ca manuscrisul n-a putut fi descifrat nici pana astazi, in pofida tuturor incercarilor care au mobilizat o serie de specialisti ilustri din domeniul criptografiei - lingvisti, filozofi, medievalisti, matematicieni, experti in materie de cifruri ai serviciilor secrete - si, in ultimele decenii, capacitatea de analiza si calcul a unor computere adecvat programate.
Autorul si originea ramanand in continuare invaluite in ceata, intrucat Biblioteca Beinecke se opune categoric unei datari prin metoda carbonului radioactiv sau prin analiza pigmentilor, s-a facut o evaluare aproximativa a perioadei cand ar fi putut lua nastere manuscrisul - pe baza vesmintelor si a frizurii personajelor din ilustratii, s-ar zice ca intre 1450 si 1520. Dupa opinia botanistului Hugh O'Neill, care sustinea ca ar fi identificat doua dintre plantele reprezentate (floarea soarelui si piperul spaniol, amandoua originare din America), cartea n-ar putea fi mai veche decat descoperirea, la 1493, a Noului Continent. Ambele teze contrazic presupusa paternitate a lui Roger Bacon, filozof traitor, cum se stie, in secolul XIII. A existat chiar banuiala, greu totusi de sustinut, ca Voynich insusi ar fi "confectionat" manuscrisul care, socotit de unii un fel de "Mona Lisa" a genului, ramane subiectul de departe cel mai cercetat, dar si cel mai controversat al unei discipline pasionante. Voi reveni intr-un numar viitor cu un bilant al studiilor de pana acum, dar si cu o scurta privire asupra destinului straniu al familiei Voynich.
Munchen, 10 iulie 2007
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
