Caută doar în titlu
Ziarul de Duminică

Eleganţă şi huzur în veacul fanariot/ de Adrian-Silvan Ionescu

În ultima vreme, Muzeul Municipiului Bucureşti a decis să deschidă larg porţile, până mai ieri straşnic ferecate, ale depozitelor sale unde au fost strânse, cu drag şi pricepere, de generaţii întregi de muzeografi, comori neasemuite de civilizaţie şi cultură urbană. Această deschidere nu este făcută la propriu, prin accesul nelimitat al publicului în spaţiile de păstrare a preţioaselor obiecte – lucru imposibil din cauza condiţiilor stricte de conservare şi a mijloacelor infailibile de securitate  - ci prin darea la lumină a unor cataloage de colecţie ce oferă informaţii detailate asupra bogatului patrimoniu deţinut. Acest muzeu bucureştean, găzduit în impozantul Palat Suţu din Piaţa Universităţii, este cunoscut pentru ampla şi variata sa colecţie de veşminte ce acoperă o perioadă de câteva sute de ani, începând cu bijuterii, arme şi piese auxiliare îmbrăcăminţii din secolele XVI-XVII (căci materiale textile din acea perioadă ar fi fost mai greu să se păstreze) şi terminând cu toalete complete din secolele XIX şi XX. Un catalog al colecţiei de veşminte de filiaţie orientală, din secolele XVIII-XIX aflate în patrimoniul instituţiei muzeale menţionate se cerea de multă vreme. În general, un asemenea instrument de lucru lipseşte din literatura de specialitate a ţării noastre.

O avizată muzeografă din acea instituţie, dr. Maria-Camelia Ene, ce şi-a dedicat mulţi ani studierii fenomenului costumului autohton, obţinându-şi chiar titlul academic prin abordarea unei asemenea teme, a publicat recent un lăudabil repertoriu al colecţiei de costum din epoca fanariotă. Intitulat Moda în Ţara Românească, secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Veşminte şi accesorii de epocă din patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti, uvrajul se prezintă ca un elegant şi bine ilustrat volum scos de Editura Muzeului Municipiului Bucureşti. Pe lângă imaginile elocvente de straie purtate de marea boierime locală şi de negustorimea bogată ce-şi permitea luxul hainelor strălucitoare, publicaţie se recomandă şi ca o carte de artă şi de istorie a mentalităţilor prin subiectul complex ce-l abordează: dacă autoarea s-ar fi referit strict la aspectele costumiare – ce au mai fost tratate, mai superficial sau mai în profunzime şi de alţi autori – lucrarea sa ar fi fost utilă mai cu seamă scenografilor, croitorilor de teatru şi operă sau studenţilor de la secţia de modă a Universităţii Naţionale de Arte ce şi-ar fi găsit în paginile ei modele de inspiraţie pentru spectacolele sau temele de examen. Dar, prin amplul ei studiu introductiv autoarea face o prezentare amănunţită a condiţiilor economice, sociale, politice şi culturale ale Ţării Româneşti din intervalul ales şi explică, bine argumentat, cauzele ce au favorizat rafinarea gusturilor şi dezvoltarea unei linii specifice a modei protipendadei valaho-fanariote. Spre a-şi ilustra afirmaţiile, ea apelează la memorialiştii străini ce au vizitat ţinutul şi la iconografia creată de aceştia, precum Jean Étienne Liotard, Louis Dupré, Luigi Mayer, Sir Robert Ker Porter, August von Henikstein, monogramistul rus R.G.A.I. sau de plasticieni occidentali ce, în prima jumătate a veacului al XIX-lea au zăbovit un interval mai lung sau mai scurt la noi, ori chiar s-au stabilit aici, Henri de Mondonville, Auguste Raffet, Charles Doussault, Michel Bouquet, Dieudonné Auguste Lancelot, Anton Chladek etc. Camelia Ene face un judicious excurs în arhitectura, decorul mural, aranjamentul interior şi obiceiurile societăţii urbane spre a ajunge să explice ţinutele de zi cu zi sau cele de mare gală, purtate de boierii veliţi şi de domnitori la înscăunare, la vizitele oficiale ale emisarilor străini sau la ceremoniile religioase şi la marile sărbători de peste an.

Blamată de istorici mai ales pentru împilarea adusă claselor de jos, epoca domniilor fanariote a intrat în conştiinţa naţională, pentru o perioadă de mai bine de un secol – începând chiar de la contemporani, de la cei care erau tineri în anii de  la cumpăna dintre secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, adică aceia care au format generaţia paşoptistă şi până la cei din timpul dictaturii proletare şi al dominaţiei materialismului ştiinţific ca metodă de studiere a istoriei, de la mijlocul secolului XX care au exacerbat sentimentul de ură şi dispreţ pentru tot ce provenise din Fanar – drept o epocă neagră din trecutul ţării. Aceasta fără a fi luate în considerare şi beneficiile cultural-artistice pe care le-au adus foştii dragomani greci ai Sublimei Porţi deveniţi vremelnici bey (principi) cu trei tuiuri în Ţările Române: ridicarea de biserici sau repararea celor preexistente, edificarea de spitale, aducerea de dascăli şi organizarea învăţământului superior, încurajarea scrierilor cronicăreşti şi traducerilor din limbi străine (cu precădere franceză), tipărirea de cărţi de beletristică în limba română, inaugurarea spectacolelor de teatru românesc, într-un cuvânt ridicarea intelectuală a principatelor.

Prin opulenţa, cromatica şi monumentalitatea veşmintelor, spectacolul străzii şi al salonului elitelor moldo-valahe din veacul fanariot erau uimitoare şi recompensante din punct de vedere estetic pentru călătorul străin, intelectual curios, fin observator şi preţuitor de frumos. Gustul desăvârşit al veşmintelor, acordul cromatic fără cusur, fineţea texturilor, bogăţia şi măiestria execuţiei bijuteriilor, silueta impunătoare dată de aceste straie erau în măsură să impresioneze şi să entuziasmeze pe cei mai exigenţi critici ai schimbătoarelor mode occidentale, oameni obişnuiţi cu luxul de la curţile regale şi imperiale ale Europei, ca acelea de la Versailles din timpul Vehiului Regim, apoi de la Tuileries în vremea Primului Imperiu, ale celor de la Schönbrunn, Windsor Castle, Kew sau Potsdam, unde dantelele, galoanele de fir metalic, mătăsurile grele, nasturii şi cataramele din metale preţioase, perucile pudrate şi pălăriile cu pene stabileau un standard greu de egalat. Bizanţul se prăbuşise de aproape 300 de ani dar aceşti principi, creştini ortodocşi, se considerau moştenitorii basileilor şi, după puterile, averea şi gradul de educaţie al fiecărei familii, continuau tradiţiile fastului aulic deprins la curtea Paleologilor şi Comnenilor. Aşa că bogăţia fără măsură şi luxul exorbitant, epatant, scandalos chiar, erau în mâna lor instrumente prin care se puteau impune în faţa curţilor domnitoare din ţările învecinate şi a oaspeţilor străini cu sânge albastru.

În repertoriul ce, prin ilustraţia de bună calitate, capătă valoarea unui album, pot fi admirate în ansamblu şi prin detalii bine alese, rochii confecţionate din catifea sau brocart, cu mâneci foarte lungi, depăşind totdeauna mâna şi decorate abundent cu broderii de fir, pentru jupânese şi jupâniţe, anterie de cutnie, pipiri (haină cu sau fără mâneci, cu poale lungi şi mult încreţite la spate) muiate în aur şi argint ce le fac deosebit de grele, ciupage (bluze) din borangic cusute cu fir metalic, fermenele şi cepchene (jachete scurte până în talie, cu mâneci lungi, cele din urmă cu ele crestate de sus până jos şi încheiate cu bunbi de fir) al căror piept şi spate era minuţios decorat cu măiestre cusături cu model fitomorf, ilice, şalvari, bernevici (un model de şalvar din material textil gros, purtat iarna) sau poturi (pantaloni purtaţi de arnăuţi şi surugii, cu turul larg dar strâşi pe pulpe spre a facilita mersul călare) din mătase, postav ori catifea, fesuri cu lungi canafi, şaluri de caşmir care erau piese atât de preţioase – uneori valorând cât o moşie – încât erau lăsate moştenire de la mamă la fiică şi, câteodată ajungeau să fie purtate de a patra sau a cincea generaţie de femei din aceeaşi familie. Urmau apoi încălţările fine, din marochin sau catifea, în nuanţe rafinate: iminei din piele verde căptuşiţi cu roşu şi decoraţi cu broderii de fir, o pereche de meşi (cizmuliţe din piele moale, fără talpă sau toc, ce se purtau ca nişte ciorapi şi peste ei erau traşi papucii ori cizme groase) roşii, de asemenea cu nişte fine ornamente de fir, două perechi de papuci din catifea vişinie sau violetă decoraţi cu perluţe şi broderii de fir, în sfârşit, aparent greoii nalân (papuci formaţi dintr-o talpă de lemn susţinută de două bucăţi verticale din acelaşi material) folosiţi la deplasarea pe străzile pline de noroi sau de praf ale Capitalei şi meniţi a feri de murdărie şi iminentă deteriorare încălţămintea din materiale fine. Şi chiar dacă erau destinaţi contactului direct cu glodul sau colbul de pe maidan sau din bătătura conacului, aceste încălţări eficiente nu erau lipsite de ornamente făcute prin intarsii cu sidef, fildeş sau os şi prevăzute cu o baretă din catifea cusută cu fir.

Bijuteriile au beneficiat de un capitol distinct în acest volum: cercei, pandantive, salbe de icusari sau mahmudele, brăţări, cordoane din plăci metalice şi, mai ales, foarte multe şi variate paftale. Punguţele pentru bani, cu două compartimente distincte unul pentru monetele de valoare mai mare şi altul pentru mărunţiş, ambele închise cu inele metalice, erau piese de mare fineţe, lucrate în casă, de soţiile şi fiicele beneficiarilor, care îşi puneau la contribuţie întregul talent la croşetat spre a realiza nişte compoziţii complicate, florale sau geometrice, la care uneori erau adăugate mărgeluţe şi ciucuri.

Studiul vestimentaţiei din veacul fanariot ar fi sărăcit dacă armamentul nu ar fi luat în considerare şi de aceea este salutar că în acest repertoriu au fost incluse şi piesele de excepţie din colecţia de arme albe şi de foc ale Muzeului Municipal. Alături de săbiile de investitură ale domnitorilor şi hangerele bătute în nestemate ale boierilor veliţi – piese de reprezentare şi nu de luptă – armamentul arnăuţilor care formau corpul de gardă al principelui şi al protipendadei erau şi ele foarte frumos ornamentate. În fond, armele erau singura avere a acestor războinici profesionişti proveniţi din Albania şi din alte ţinuturi balcanice. Chiar dacă iataganele şi pistoalele erau folosite foarte rar ori chiar deloc, acestora li se acorda o atenţie deosebită, erau admirabil întreţinute, curăţate, unse şi lustruite. Ce-i drept, acele arme erau adevărate bijuterii, cu mânerele şi tecile îmbrăcate în argint, uneori chiar incrustate cu sidef, coral sau pietre semipreţioase. Cartuşierele erau nişte cutii metalice, argintate, pe al căror capac erau reliefuri cu ornamente fitomorfe, avimorfe ori geometrice de filiaţie orientală. Ele erau suspendate de o curea din piele ce străbătea pieptul în diagonală. De altă curea era prinsă o sabie curbată ce atârna la şold iar de gât, de un lănţişor, era prinsă o cutioară de argint cu reprezentarea Sfântului Gheorghe în care era păstrată, scrisă pe un petic de hârtie, o rugăciune cu valoare apotropaică pentru bărbatul ce-şi risca viaţa purtând armele, deşi în majoritatea cazurilor funcţia lor era de pură reprezentare în preajma stăpânului şi, în locul flintei, duceau lungul ciubuc al acestuia. Între arme se remarcă splendida sabie a lui Constantin Brâncoveanu, domnitor şi sfânt, prin care el îşi afirma profunda credinţă creştină punând să fie gravată pe lamă Maica Domnului cu Pruncul şi un text de invocare a protecţiei Dumnezeirii.

O altă piesă de excepţie este o şabracă de paradă, ce acperea integral crupa bidiviului arab şi cobora mult sub burta şi pe picioarele sale: era abundent brodată cu flori în relief din fir de aur şi de argint care lăsau prea puţiun vizibil fondul rubiniu al mătăsii, şi aceasta doar în dreptul şeii care era partea invizibilă a acestei fabuloase opere de artă decorativă.

Nu au fost uitate nici înfloratele costume ale surugiilor, acei bravi şi neobosiţi călăreţi care conduceau în viteză înspăimântătoare căruţa de poştă – vehicul mic, fără arcuri şi cu roţile mai degrabă octogonale decât rotunde, aşa cum relatau călătorii străini, uimiţi de incomoditatea dar şi de maxima eficienţă a acestui mijloc de transport public. Peste cămaşa ţărănească ei puneau o vestă, o ghebă scurtă şi poturi cu jambiere de dimie albă, toate abundent cusute cu arnici. Pe vreme rece îmbrăcau o ipingea cu glugă, de obicei cărămizie sau albastră, inzorzonată cu acelaşi model de cusături sofisticate cu spirale recurente şi coarnele berbecului. Muzeul posedă o suită de asemenea costume pe care autoarea le-a analizat, cu acribie ştiinţifică. De altfel, toate obiectele beneficiază de fişe extinse care dau lămuririle despre datare, despre materialul şi tehnica în care sunt executate, dimensiunile şi numărul de inventar, informaţii interesante atât pentru amator cât şi pentru specialist, fapt ce transformă repertoriul Mariei-Camelia Ene Moda în Ţara Românească, secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea  într-un util şi valoros instrument de lucru, greu de depăşit în viitorul apropiat şi chiar în cel îndepărtat, ca documentaţie şi calitate a ilustraţiei. Volumul se încheie cu o bibliografie selectivă, bine închegată, ce demonstrează seriozitatea studiilor întreprinse de autoare pentru această lucrare. Să sperăm că acest op va fi urmat de altele, la fel de interesante, în care să fie adunate piesele de îmbrăcăminte din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din secolul XX.

Să ne ridicăm işlicul virtual şi să ne înclinăm în amintirea măieştrilor croitori şi a nobililor purtători de acum 250 de ani ai acestor veşminte ce azi constituie o însemnată avuţie în patrimonial Muzeului Municipal şi ale cărui piese se răgăsesc, admirabil descrise şi ilustrate, între coperţile acestui volum.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.