Rezultata din obsesiile infiltrate adanc in copilaria scriitoarei Jeanne DuPrau (in anii '50, cand pericolul atomic era clamat cu insistenta), cartea City of Ember, scrisa in anii '80 si ecranizata acum de Gil Kenan, in acest Ember - Orasul din adancuri, construieste o lume distopica, o ramasita a unui fost oras luminat feeric, ale carui resurse sunt aproape de epuizare si ai carui locuitori contempla (apatici si supusi prin minciuna de un primar corupt) inceputul sfarsitului. Dincolo de evidenta mesajului ecologist (categoric, vor urma tot mai multe in viitorul apropiat), filmul e remarcabil prin scenografie si prin costumele - desenate de legendara Ruth Myers - care sugereaza resemnarea mult mai plastic decat o fac eroii insisi. Regizorul Gil Kenan, care ne-a delectat acum doi ani cu ritmatul si ingeniosul Monster House - produs de Robert Zemeckis si Steven Spielberg si nominalizat la Oscar la categoria cel mai bun film de animatie - a vrut ca orasul in sine sa fie personajul principal si si-a atins scopul. Din pacate, ceea ce filmul isi gaseste destul de greu este suspansul. Eroii - Lina si Doon -, doi adolescenti care depisteaza singura cale de salvare a orasului, au la indemana numeroase indicii, coduri, trape, robinete, scari si usite care se cer descoperite, insa nu uzeaza de ele mai deloc, multumindu-se sa invarta la nesfarsit in mana o harta si-asa uzata, pe care o despacheteaza cu o repezeala permanent datatoare de fiori. Indiciile vin automat si plat, fara doza de mister care reprezinta farmecul principal al unor astfel de povesti. Insa aceasta neexploatare a surprizei - unul dintre elementele cheie ale basmului - este compensata de caldura si naturaletea interpretilor. Harry Treadaway, pe care l-am vazut recent intr-un film de cu totul alta factura (exceptionalul Control, al lui Anton Corbijn) si foarte talentata Saoirse Ronan (singura prezenta feminina reusita din salciul Atonement), fiica actorului Paul Ronan, al carei prenume irlandez dificil de pronuntat simbolizeaza libertatea, reusesc sa fie foarte convingatori, investindu-i pe cei doi adolescenti cu mult mai multa autenticitate decat le oferea initial scenariul. Totusi, cele mai reusite prezente vin tot din partea "veteranilor". Tim Robbins este excelent in rolul tatalui lui Doon, un inventator dezolat de propria frica de-a parasi orasul la timp, Bill Murray are un sarm straniu in rolul primarului odios care isi priveaza concetatenii de mancare, libertate, lumina si adevar, iar Martin Landau salveaza ce poate din partitura micuta a unui mecanic somnolent si redus la tacere de frica ce a pus stapanire pe oras. Inegal narativ, dar fermecator vizual, filmul reuseste sa se lege treptat, evitand categoric capcana imensa a unei povesti tributare unei singure idei golute, completate de multa apa chioara (cum se intampla in cazul celor doua malformatii cu ajutorul carora Kevin Costner si-a dinamitat singur cariera: Waterworld si The Postman, inspre care acest City of Ember ameninta sa vireze periculos la un moment dat). Din fericire, filmul isi gaseste in cele din urma tonul adecvat, reusind sa fie mult mai mult decat fragmentarul, obositul si plicticosul Cronicile din Narnia (ca sa ne mentinem in zona filmului fantastic) si sa recupereze ceva din magia pe care spectatorul de azi - mult mai exigent de cand cu trilogia Lord of the Rings & Comp. - o asteapta de la o poveste de asemenea tip.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
