Decembrie 1968. In spatiul cultural atipic al unui Cluj care a avut intuitia (si sansa!) de a-si delimita un destin spiritual de o specificitate absoluta, aparea o revista care avea sa marcheze semnificativ istoria literara a ultimei jumatati de secol XX: Echinox. In gradina sa avea sa se formeze o incredibila pleiada de critici, poeti si prozatori, pe care istoria literaturii ii va consemna, ulterior, cu majuscule. Despre acest fenomen-revelatie, Fenomenul Echinox, scrie criticul Petru Poanta, unul dintre cei care au pus piatra de temelie a revistei, intr-un volum intitulat "Efectul Echinox sau despre echilibru", in curs de aparitie la Editura Biblioteca Apostrof. (Radu Constantinescu)
Scriu aceasta carte despre fenomenul literar echinoxist mai curand dintr-un instinct de conservare si cu sentimentul regasirii locurilor in care sensibilitatea mea adormita s-a intalnit cu orasul si cu literatura. Anul 1968 este, pentru mine, in primul rand un loc, intr-un timp suspendat; un fel de insula mitica, unde erau posibile evenimente fondatoare si initiatice. In acest adapost miraculos s-a nascut Echinoxul, ca o epifanie secularizata.
Noi, primii echinoxisti, i-am trait nasterea cu intensitatea unei revelatii, intr-un univers complet ritualizat, nefisurat de indoieli si scepticisme. Existentei insasi i se substituia imaginea ei metaforica si estetizata. Spatiul acesta, devenit, pentru un moment, centrul lumii, mi-a marcat definitiv memoria afectiva si culturala. Ma intorc, asadar, acolo, incercand sa-i identific metaforele esentiale, sa-i gasesc sensurile originare, precum si relatiile cu lumea exterioara. Nu am sentimentul ca e o descindere in infern, ci intr-un taram fericit al "culturalismului", acel culturalism despre care Gabriel Liiceanu spune in Declaratie de iubire ca "este ideea profana a mantuirii prin cartile citite si scrise. Este o voluptate a culturii care, descoperita, te face sa te implinesti ca om". Filosoful mai zice ca o asemenea voluptate se invata de la un mentor, care, in cazul lui, a fost Noica. Generatia mea, contemporana cu "Scoala de voluptate culturala" de la Paltinis, nu a avut un asemenea indrumator, insa a descoperit singura ceea ce G. Liiceanu lasa sa se inteleaga ca a constituit privilegiul unei caste solitare.
Primul numar al revistei Echinox apare in decembrie 1968. Nu mai stiu din ce motive, pe frontispiciu lipsesc luna si anul. Are 20 de pagini si un tiraj de 4.000 de exemplare. Este trilingva (cu trei pagini in maghiara si una in germana). Nu contine un manifest sau un program afisate ca atare. Se observa numaidecat ca e preponderent literara. Publica versuri: Ion Mircea, Dinu Flamand, Gavril Moldovan, Iustin Moraru, Franz Hodjak (traducere de Petru Poanta), Kenéz Ferenc (traducere de Ovidiu Marcovici), Irinyi Kiss Ferenc si Balla ZsA3fia (in maghiara). Proza: Cornel Udrea si Kozma Maria. Critica si eseuri: Petru Poanta si Marian Papahagi (cronica literara), Ion Pop, Gheorghe Bus, Mircea Muthu, HuszA!r Vilmos, Peter Motzan, Bernad Kolf, Dinu Flamand (rubrica: "Insemnarile lui Lafcadia"), Florin Maxa (despre colajul in artele plastice). Trebuie precizat ca Ion Pop scrie despre dadaism, iar Peter Motzan despre R.M. Rilke. Pe ultima pagina, Marian Papahagi publica traduceri din poezia lui Cesare Pavese.
Dar, probabil, evenimentul cel mai scandalos al numarului il constituie textul amplu, pe aproape trei pagini,Ce este filosofia? de Martin Heidegger, in traducerea lui Radu Mihai. De retinut si articolul Despre universitatea din Virginia al lui Steven L. Blake. Cu putine exceptii (Ion Pop, Gheorghe Bus, Vasile Musca), colaboratorii sunt studenti. Frapeaza aici multiculturalismul (poate o premiera europeana) si diversitatea cosmopolita. Continutul acesta al primului numar avea, de fapt, semnificatia unui manifest. La el insa voi reveni.
Deocamdata, sa pun in ordine faptele de istorie literara. Iata cum arata caseta redactionala initiala: Revista "Echinox", organ al Comitetului Uniunii Tineretului Comunist si al Consiliului Uniunii Asociatiilor Studentesti al Universitatii "Babes-Bolyai" Cluj. Colectivul de redactie: Eugen Uricaru, redactor-sef. Rostas Zoltan, redactor-sef adjunct. Petru Poanta, redactor-sef adjunct. Vincentiu Ilutiu, secretar de redactie. Redactori: Dinu Flamand, Radu Mihai, Olimpia Radu, Viragh Denes, I. Maxim Danciu, Peter Motzan, Marcel Runcanu, Grigore Calugareanu. Prezentare grafica: Mircea Baciu, Florin Creanga. Tehnoredactare: Alexandru Danescu. Adresa: str. Universitatii nr. 7, Cluj. Decembrie 1968, Cluj.
De remarcat mai intai absenta tripletei care se va afla ulterior la conducerea revistei: Marian Papahagi, Ion Pop si Ion Vartic. Peste ani, in diverse evocari, cei trei vor figura drept intemeietorii Echinoxului. Dar, asa cum se vede, adevarul este altul. Insa situatiile lor sunt diferite. Marian Papahagi, coleg de an la Filologie cu Eugen Uricaru, Adrian Popescu si Marcel Runcanu, este, intr-adevar, un echinoxist fondator. La drept vorbind, el si Eugen Uricaru au fost initiatorii propriu-zisi si s-au ocupat cu foarte complicata birocratie a aprobarilor publicatiei. Marian, insa, lipseste din redactie, pentru ca plecase chiar in acel an student la Roma. Ion Vartic, in schimb, nu facea parte din grupul nostru. Absolvise Facultatea in 1967, iar in 1968 era asistent la catedra de literatura universala. El intra in redactie, ca redactor-sef adjunct, abia din 1972. Nici Ion Pop nu a participat de la inceput la "aventura" noastra, desi incercaseram sa-l atragem, el avand deja o anumita notorietate literara. Ar fi de spus, totusi, ca in ambianta Facultatii de Filologie exista o eleganta reticenta fata de aceasta initiativa. Se pare ca promotia lui Ion Pop esuase intr-una similara, astfel ca intreprinderea unor studenti de anii doi si trei nu putea fi privita decat ca o utopie penibila. Mai mult, conducerea refuzase sa tinem cenaclul in incinta Facultatii. O ostilitate gratuita, mai ales ca nici unul din grupare nu era student indezirabil.
Oricum, aparitia primului numar a fost un soc. Deveniseram, dintr-o data, vedete si ne intorceam triumfal "acasa". Dar intre timp se intamplase ceva: succesul numarului inaugural (inclusiv in presa din Capitala) i-a alarmat pe politruci. Oficial, ni s-a reprosat tentatia unui anume evazionism, respectiv absenta preocuparilor pentru "viata studenteasca", a "ancorarii" in realitatea universitara sociala. In concluzie, era necesara o conducere matura, cu prestigiu universitar. Insa nu ni s-a dat dreptul de a opta si, astfel, incepand cu numarul doi, care a aparut in martie 1969, noul redactor-sef era Ion Pop; o alegere providentiala, judecand dupa evolutia ulterioara a lucrurilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
