Într-o bine coordonată ofensivă de toamnă, Institutul Cultural Român şi-a propus să ofere publicului din mari capitale europene o nouă rundă de Săptămâni ale Filmului Românesc. La Budapesta, Lisabona şi Berlin, selecţii inteligent echilibrate au adus în atenţia cinefililor filme multi-premiate ale unor regizori consacraţi sau debutanţi.
Dacă la Budapesta şi Berlin s-a continuat o tradiţie, ICR Lisabona a marcat un important început de drum. Organizată în parteneriat cu asociaţia culturală „IndieLisboa”, prima ediţie lusitană a Festivalului de Film Românesc, Festa do Cinema Romeno – Sărbătoare a Cinema-ului Românesc, derulată între 19 şi 23 Noiembrie, a fost un real succes. Poate şi pentru că a avut o excepţională mediatizare: presă, panotaje stradale, afişe în staţiile de metrou. Chiar şi în cursa TAP de la Viena la Lisabona, am trăit o agreabilă surpriză patriotică: pe micile ecrane din avion Agenda culturalăportugheză a lunii Noiembrie, care rula în buclă, plasa Festa do Cinema Romeno în topul evenimentelor artistice recomandate călătorilor în drum spre capitala Portugaliei.
Ideea echipei ICR Lisabona (condusă cu imaginaţie şi eficienţă de directorul Daniel Nicolescu, secondat de Gelu Savonea) de a semna un parteneriat cu „IndieLisboa” a rodit din plin. De 11 ani încoace, Festivalul Internaţional de Film Indie-Lisboa i-a susţinut constant pe cineaştii români. În 2008, agenda lui includea o Mostra do Novo Cinema Romeno , cu 35 de titluri. Acel masiv desant românesc i-a inspirat ministrului portughez al culturii (în funcţie la acea dată) un neaşteptat compliment: „cinematografia portugheză nu ajunge nici măcar la călcâiul celei româneşti”, în timp ce un articol din revista Ipsilon titra: „când vom fi mari vrem să fim asemenea cinema-ului românesc”. Dincolo de volutele protocolare, asemenea evaluări exprimau o realitate indiscutabilă. După 1990, nici una dintre cinematografiile fostului spaţiu comunist est-european nu a izbutit performanţa de a impune lumii un Nou Val omogen, cu stilistică proprie, cu viziune frapantă, de o devastatoare sinceritate, asupra relaţiilor inter-umane, asupra realităţilor post-comuniste.
Impactul acelei vaste retrospective l-a determinat pe Miguel Valverde, directorul „Indie-Lisboa”, să accepte provocarea unui proiect autonom, pe termen lung: Festa do Cinema Romeno. Cocheta sală Auditorium din imensa clădire a Fundaţiei Culturgest, situată chiar în inima citty-ului financiar, a atras un public de elită, cinefili versaţi, pasionaţi exploratori ai meridianelor limbajului filmic contemporan, interesaţi să descopere noile nume şi chipuri ale unui cinema latin de la cealaltă extremitate a Europei. Pentru ei, 19 producţii româneşti recente, grupate în câte două sesiuni cotidiene (18.45 şi 21.30), cu programe diferite, au dat pulsul noilor promoţii de cine-autori români. La fiecare proiecţie, sala a fost plină. Şi animate de Miguel Valverde şi tânărul critic de film Andrei Rus, curator al selecţiei, discuţiile cu publicul, prelungite târziu în noapte, n-au fost de complezenţă, ci mărturia unui puternic impact emoţional . O întrebare auzită de aproape douăzeci de ani, în diferite colţuri ale lumii, a revenit şi la Lisabona, ca un laitmotiv. Care este cheia poveştii de succes a filmului românesc? De ce nici o altă ţară din spaţiul fostului spaţiu comunist nu a egalat performanţa? Succesul nu a venit de la sine ci în timp. Premiile câştigate după 1995 de studenţii UNATC în competiţiile de profil au creat un orizont de aşteptare. Când lung metrajele de debut ale lui Mungiu, Nemescu, Porumboiu, Mitulescu au ajuns la Cannes, numele lor erau deja cunoscute criticii. Dar a fost şi o imensă şansă ca acest front omogen de excepţionale personalităţi, cărora li s-a raliat Cristi Puiu, să iasă în lume cu filme memorabile, cu un stil nou, cu un alt fel de a privi lumea şi de a face cinema. Minimalismul stilistic ascundea o maximă încărcătură polemică.
Dincolo de cifra spectatorilor prezenţi la proiecţii, esenţial este că întreaga presă portugheză - marile cotidiene, revistele de cultură, de profil sau de larg divertisment - a anunţat şi a comentat cu entuziasm Sărbătoarea Filmului Românesc, insistând la unison asupra miraculoasei ascensiuni a Noului Val de la Bucureşti. Spicuiesc câteva elogii: „Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, au plasat România în prima linie a cinematografiilor europene contemporane” . Sau “În ultima decadă, puţine cinematografii europene au fost atât de aclamate de critică precum cea română”. Sau : „în ultimii ani toată lumea a vorbit despre cinematograful românesc, din motive bine întemeiate. Adormit în timpul dictaturii lui Ceauşescu, şi-a regăsit forţa printr-un nou val ideatic de după 2000”.
De altfel, sub titlul Puterea cotidianului, chiar comunicatul de presă al gazdelor portugheze oferă cheia entuziastei primiri de care se bucură astăzi în festivaluri şi în lumea avangardei filmice noua generaţie de regizori români : „Nu încape îndoială că forţa ieşită din comun a Noului Cinema Românesc se datorează realismului, fie el frust sau manipulat, minuţioasei analize a cotidianului pe care ne-o propune (...) A sosit timpul să celebrăm un nou val prolific de tineri cineaşti, care duc mai departe o tradiţie.”
Merită amintit că după uimitoarea intrare în arenă a „Generaţiei Aşteptate”, scepticii s-au grăbit să anunţe că triumful ei va fi de scurtă durată. Cârcotaşii de serviciu au lansat profeţii sumbre la adresa Noului Val post-decembrist. S-au înşelat. N-a fost un foc de artificii efemer. Dimpotrivă. Cucerind cele mai importante premii în cele mai importante festivaluri, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Netzer, sunt astăzi solid instalaţi pe traiectoria notorietăţii internaţionale. Iar dacă destinul nu l-ar fi răpit prematur, după fulgurantul debut cu California Dreaming, Cristian Nemescu ar fi stat alături de ei. Şi din urmă vin mereu nume noi, personalităţi distincte. Din păcate, ele sunt mai cunoscute în afara României decât acasă. Pentru că în România, cu excepţia marilor oraşe, nu mai există săli de cinema unde aceşti tineri cine-autori să-şi întâlnească publicul. În România reţeaua de săli a fost privatizată fraudulos. Chiar în aceste zile se pregăteşte un imens jaf prin transferarea patrimoniului RADEF în subordinea primăriilor locale, care au dreptul să le vândă . Se pare că din peste 100 de săli preluate în ultimii ani de diverşi antreprenori, doar 6 şi-au păstrat destinaţia iniţială. Salutara cruciadă lansată de regizorul-producător Tudor Giurgiu pentru salvarea cinematografelor din capitală şi din ţară este, în ultimă instanţă, o luptă pentru viitorul industriei filmului românesc. Lipsit de debuşeu intern, el se va sufoca. Aceasta este desigur, o altă discuţie, dar ar merita reluată. La Lisabona, evident, s-a vorbit doar despre partea frumoasă a lucrurilor.
În 2008, agenda Festivalului Internaţional de Cinema Independent „Indie-Lisboa”, includea o Mostra do Novo Cinema Romeno , cu 35 de titluri. Acel masiv desant românesc i-a inspirat ministrului portughez al culturii (în funcţie la acea dată) un neaşteptat compliment: „cinematografia portugheză nu ajunge nici măcar la călcâiul celei româneşti”, iar un articol din revista Ipsilon titra: „când vom fi mari vrem să fim asemenea cinema-ului românesc”. Dincolo de volutele protocolare, asemenea evaluări exprimau o realitate indiscutabilă. După 1990, nici una dintre cinematografiile fostului spaţiu comunist est-european nu a izbutit performanţa de a impune lumii un Nou Val omogen, cu stilistică proprie, cu viziune frapantă, de o devastatoare sinceritate, asupra relaţiilor inter-umane, asupra realităţilor post-comuniste.
După cum îl recomandă numele, „Indie-Lisboa”, cu o faimă bine consolidată în familia internaţională a cineaştilor indie, susţine cinema-ul independent, de artă, promotor al unei estetici şi a unor formule de avangardă, programatic opuse cinematografului comercial. Era firesc ca programul propus de curatorul Andrei Rus pentru Festa să fie centrat pe filme circumscrise acestei viziuni stilistice. Onoarea de a deschide prima Festa do Cinema Romeno i-a revenit lui Adrian Sitaru, „unul dintre cei mai singulari cineaşti ai Noului Cinema din România”, cu scurt metrajul Artă (selecţionat recent în competiţia de la Veneţia) şi lung metrajul Domestic. Dacă Artă aduce în discuţie o temă de maximă actualitate – riscul la care regizorii de cinema şi televiziune îi expun pe minorii distribuiţi în filme potenţial traumatizante – Domestic, tulburătoare meditaţie despre viaţă şi moarte, despre destin şi absurdul existenţei, dovedeşte strălucit că minimalismul feliei de viaţă este compatibil cu privirea înaltă asupra marilor dileme umane.
Cel mai important cotidian lusitan, Diario de noticias, a consacrat jumătate de pagină Festivalului Românesc de Film şi un amplu paragraf lui Adrian Sitaru, apreciat pentru „puntea aruncată între realism şi impresia de teatru absurd”, pentru echilibrul „între tragedie şi satiră în descrierea unor oameni simpli”, pentru „sarcasmul subtil cu care înregistrează trăirile, idealurile şi contradicţiile lor”. Luându-şi răgaz să onoreze invitaţia gazdelor, fie şi doar pentru 48 de ore, Adrian Sitaru şi-a impresionat spectatorii prin filmele lui dar şi prin vibraţia dialogului susţinut cu ei.
În schimb, vedeta mult aşteptată, regizorul Radu Jude, omagiat printr-o Integrală a filmografiei – scurt-metrajele Alexandra, Lampa cu căciulă, O umbră de nor, Trece şi prin perete, mediu metrajul Un film pentru prieteni şi lung-metrajele Cea mai fericită fată din lume şi Toată lumea din familia noastră – nu şi-a găsit timp să vină la Lisabona.
Revăzute grupat, într-un maraton de scurt metraje, documentare şi lung metraje de ficţiune, filmele noilor promoţii frapează prin disperarea lor mocnită sau urlată. Excelentă ideea curatorului de a include şi trei documentare. Pentru că ele ne arată de fapt rădăcina răului. Nouă vieţi al Iuliei Matei şi Gutuiul japonez al Marei Trifu omagiază curajul de a-ţi înfrunta destinul. Sub ochiul complice al camerei de filmat, două venerabile doamne trecute de 90 de ani îşi rememorează cu umor şi demnă luciditate viaţa, îşi mărturisesc singurătatea asumată. Înţelepciunea, seninul privirii asupra lumii, umorul şi toleranţa faţă de semeni contrastează cu agitaţia isterică, cu inadaptarea la real, cu egoismul feroce, cu frustrările tinerilor şi adulţilor despre care vorbesc, în 15, 50 sau 90 de minute, ficţiunile prezentate la Lisabona.
Contextul recentelor alegeri prezidenţiale din România a încărcat cu incendiare conotaţii actuale documentarul de lung metraj După revoluţie, filmat de Laurenţiu Calciu la începutul lui 1990, pe stradă şi la conferinţele de presă ale lui Ion Iliescu şi Ion Raţiu, imediat după preluarea puterii de către FSN. Brutala fractură declanşată atunci în mentalul colectiv românesc nu s-a vindecat nici astăzi. Pe ecran, o voce din mulţimea agitată avertizează disperat: „Dacă FSN câştigă alegerile, o să rămânem cu ei, douăzeci şi cinci de ani”. Şi exact atâţia au trecut până „ne-am luat ţara înapoi.”. Filmat în 1990 şi montat abia de curând, După revoluţie este o extraordinară lecţie de istorie pentru cei care nu au trăit acele timpuri.
Integrala Radu Jude a oferit o „spirală a violenţei anume pusă în valoare de regizor în planuri strânse, filmate din mână, care crează un huis-clos unde spectatorul se simte la fel de prizonier ca personajele.” În schimb, Visul lui Adalbert (regia Gabriel Achim), satiră acidă a condiţiei umane în anii dictaturii ceauşiste, ne reîntoarce în timp, în 1986, a doua zi după cel mai important eveniment fotbalistic român al tuturor timpurilor, victoria echipei Steaua asupra celei din Barcelona, în finala Cupei Campionilor. O lună în Thailanda (regia Paul Negoescu), sondează în cheie intimistă dilemele sentimentale ale unor tineri pe care viaţa lipsită de griji nu-i responsabilizează. În Câinele japonez (regia Tudor Jurgiu), propunerea României pentru Premiul Oscar, doi mari actori din generaţii diferite, Victor Rebengiuc şi Şerban Pavlu ne vorbesc aproape în şoaptă despre singurătate, exil, toleranţă şi iubire. Retrospectiva s-a încheiat cu un oldie din anii ’80, Baloane de curcubeu al lui Iosif Demian, în versiune integrală, refăcută de autor după mutilările cenzurii. A fost alegerea lui Rude Jude, frumoasă reverenţă faţă de un maestru al Generaţiei ’70.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
