Un paradox aparent face ca taria unui cutremur sa fie mai mare daca el se produce la o adancime mai mare. Lucru valabil mai ales in poezie. Zguduirile de suprafata, la adancimi mici, creeaza doar valuri melancolice, de felul celor de care si noi, muritorii neautori de poezie, ne entuziasmam la mare. Dezvoltarea pe orizontala inseamna declamare: nu iti asumi, ci vorbesti despre. Despre singuratate, despre iubire, despre rosturile vietii, despre moarte. Sa nu se inteleaga ca leg marea poezie de socul existential. Nici nu as avea cum, pentru ca asta ar insemna sa cunosc autorii, sa stiu ce li s-a intamplat si sa valorizez in functie de experientele traite. Ma refer la text, la ceea ce poate el sa transmita.
Aceasta miscare lina, ondulatorie, fara frisoane prea mari poate proveni dintr-o poetica astfel asumata. Este vorba de acel tip poetic ce se instaleaza cu destula usurinta in fagasuri poetice gata facute, afisand discretie, pudoare in a exprima ceva ce exista - poate! - in adancuri, nu de putine ori adoptand un umor bland si o autopersiflare care sa relativizeze "luatul prea in serios".
Dionisie Duma - Aceste zile, Editura Arhip Art, Sibiu, 2005 - e un astfel de elegiac al faptului si locului marunt. Poemele sale au destinatari uneori expliciti, alteori indusi, vorbind, asadar, despre locuri, intamplari, senzatii stiute de cei carora le scrie sau le vorbeste. In raspar oarecum fata de mode, dar si de originalitate, autorul isi afla, nu conteaza cum si de unde, tonul care poate exprima cel mai bine momentul. Textuarea faptului imediat capata uneori accente dramatice, ca in acest frumos poem intitulat Ioanid: "Eu ruginesc incet/ in rezerva-celula/ de la Spitalul/ din dealul Copoului/ si ascult cum din/ lumanarile toamnei/ se impartaseste pamantul/ arat de frunze si bruma./ Toate trec si se duc./ Ramane o rana pentru/ vesnicie./ Nichita, Tom si cu/ tine imi faceti/ semn de departe/ voi veni, negresit/ dar opriti-va strigarea/ macar sa inchei/ nasturii/ acestui Poem!". Despre o astfel de poezie - care este destul de frecvent intalnita - se poate spune ca-i placuta la citit (si mai placuta la auzit, pentru ca are o melodicitate speciala), careia nu-i poti afla prea multe defecte cand o comentezi, dar care nici nu iti va starui in minte si nici nu va produce mutatii de gust sau de sensibilitate.
Aceasta senzatie de deja vu, deja connu nu e deranjanta, e chiar reconfortanta la lectura, dar nici nu va crea vreodata impresia de mare poezie. E un soi de filigran la care admiri mai degraba modul rafinat al detaliului, meticulozitatea, mestesugul, rabdarea, decat originalitatea ideii si sintagmei poetice: "Suna trenuri, poate de plecare/ Inspre gari din alte galaxii/ Fiecare-avem un drum si fiecare/ Nu se stie unde-om poposi..." (Lied).
Cu totul altfel stau lucrurile in cazul unei autoare destul de tinere, din cate am reusit sa pricep din fotografia de pe coperta si din prezentarile fara date biografice. In cazul Ariadnei Petri as porni de la nume. El este cautat poetic chiar daca este cel real si pare a exprima credinta autoarei volumului Cuvintele luminii (Editura Paralela 45, 2005) ca unele cuvinte sunt mai poetice decat altele. Astfel incat profunzimea se mimeaza, este numai suprafata a cuvintelor ce genereaza texte incongruente. Constructiile se bazeaza pe tehnica oximoronului, alaturari deseori fortate de elemente care sunt incompatibile in plan real si din suite de imagini absolut aleatorii. Aceasta tehnica - simpla si simplista - este proprie debutantilor in ale poeziei care, daca vor fi gresit indrumati, vor esua in bombasticism. Varsta nu este o scuza nici acum, in cazul de fata. Cei doi care ii gireaza volumul - Laurian Stanchescu si Varujan Vosganian - au cuvinte generoase despre poezie in general, cuvinte ce nu au corespondent, adica sustinere, in poezia Ariadnei Petri, ceea ce ar putea sa o trimita pe autoare intr-o mare confuzie. A invoca divinitatea, a o numi, a rasturna cu orice pret raporturi nu inseamna o noua perceptie a lumii, cu atat mai putin o revelatie: "mi se razvrateste pielea si osul (corect gramatical: mi se razvratesc, n.n.)/ pana in gand// de pustii ce sunt// saruta-mi oasele gleznei/ si ingenunchiaza ca in fata arcului portii// ma voi topi pe sub tarana ta/ spre nefiinta ta/ spre Dumnezeu/ tarandu-te dupa mine// hai sa mergem/ dupa dealul urmator am ajuns in Rai". Nu as fi atat de taios cu un debutant daca nu as simti in acest mod de a scrie o prea buna impresie despre sine, o atitudine de iluminat, de ales atat al poeziei, cat si al lumii. Autoarea se vede in postura celui ce rosteste, sententios, adevaruri revelate, are o mistica a propriei persoane, lucru extrem de periculos la o varsta frageda. Periculos si poetic, si existential. Preluand intr-o buna masura elemente din recuzita poetica a lui Nichita Stanescu (glezna, ingerul, talpa, pielea pietrei, osul, oasele), preia si rostirea oraculara si tehnica paradoxului a acestuia, dar fara nici un discernamant, asa cum se intampla cel mai adesea in cazul imitatiei: "niciodata nu au simtit pasarile/ cum se naste apa/ dar au mirosit" etc.
Am insistat oarecum nepermis asupra acestui volum pentru ca este simptomatic pentru ceea ce multi, prea multi oameni cred ca este poezia. Ne vom intoarce spre ceea ce se poate analiza, adica semnaland plusuri si minusuri, in numarul viitor cu trei poeti de facturi diferite si intelegeri diferite, dar care au in comun momente de poezie adevarata.
Ne aplecam atata timp asupra poeziei pentru ca este primavara - calendaristic - si pentru ca este, in aceste zile, "Primavara poetilor".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
