Matei Calinescu, profesor de literatura comparata la Universitatea Indiana din Statele Unite, autor al unor studii si carti recunoscute pe plan international, "cel mai important critic al generatiei '60" (E. Negrici), ne dezvaluie aici, paradoxal, sensul "dublei marginalitati", raspunzand astfel, indirect, si celebrei intrebari a lui Cioran: "Cum poate cineva sa fie roman?"
- Ati revenit in tara de mai multe ori dupa '89... Primavara aceasta ati tinut, la Facultatea de Litere din Bucuresti, un curs pentru masteranzii de la Teoria Literaturii; in curand va veti intoarce in Statele Unite... Va aflati, intr-un fel, intre doua lumi... In care dintre ele sunteti (sufleteste) mai mult?
- Adevarul este ca in nici una. Sau in amandoua - dar in amandoua sunt marginal sau ma simt eu marginal si marturisesc ca ma complac in aceasta pozitie de marginalitate. A fi in "centru" sau aproape de centru este un lucru care mi-a displacut totdeauna. Avand o dubla cetatenie, americana si romana, sunt, intr-un fel, cu un picior intr-o tara si cu altul in alta, si asta e un lucru bun... dubla marginalitate e, intr-un fel, libertatea "la patrat".
- In ce sens va considerati un marginal? In Romania sunteti totusi un autor de succes.
- Marginal ca viata sociala, ca apartenenta imaginara la cultura romana. Prin 1988, Ion Negoitescu imi spunea (fara nici un repros) ca am iesit din cultura romana. Dupa 1989, m-am simtit indemnat sa reintru in ea. In fond, n-are importanta daca esti cunoscut intr-un moment sau altul, are importanta cum te simti tu insuti, in sinea ta profunda. Faptul ca apartin de doua spatii lingvistice si culturale si ca as putea fi ignorat in unul sau celalalt sau in amandoua nu ma deranjeaza catusi de putin. Nu este o falsa modestie, ci un sentiment existential al meu, n-am vrut niciodata sa fiu in proiectia unor reflectoare publice, sa primesc onoruri, sa fac parte din institutii presigioase. Pentru mine, ca intelectual si scriitor, valoarea cea mai pretuita este singuratatea si, as mai adauga, libertatea - acea libertate de a gandi, de a te simti independent de lucrurile care se intampla in jurul tau, de pozitiile oficiale, de curentul opiniilor. De pilda, acum in America domneste in universitati un fel de ideologie amestecata, un soi de neomarxism in care s-a injectat psihanaliza lacaniana, deconstructie derrideana s.a.m.d. Ori eu m-am ocupat din ce in ce mai mult de literatura (insasi notiunea de literatura e socotita elitista si compromitatoare acolo) si, din motive personale, pe care le-am explicat in Portretul lui M, de problemele lecturii. Cartile mele in limba engleza au avut un oarecare ecou, mai ales cea despre modernitate, care a si fost tradusa in mai multe limbi. A doua carte, despre lectura (aparuta anul trecut in traducere romaneasca sub titlul A citi, a reciti), n-a avut insa decat un ecou foarte slab, nu venea in intampinarea unor teme de discutie din comunitatea academica americana, care prefera subiecte apocaliptice precum moartea literaturii sau moartea lecturii. Aici, la Bucuresti, iarasi sunt marginal sau ma simt eu asa pentru ca... desi sunt de-aici, nu mai sunt de-aici. Am publicat o serie de carti in ultimii ani si ele au fost bine primite, e adevarat, ceea ce m-a bucurat. Mi s-au oferit chiar titluri onorifice, dar eu nu vreau sa depind, nici macar indirect, de institutii, si cu atat mai putin de institutii oficiale din Romania de azi. In trecut, inainte de '73, anul cand m-am exilat, am fost redactor la Romania literara, apoi la Viata romaneasca, dupa aceea asistent si lector la Catedra de literatura universala si comparata a lui Tudor Vianu. Am scris ani de zile sub cenzura, incercand sa rezist prin toate mijloacele, la inceput facand anumite concesii (pe care azi le regret), dupa aceea din ce in ce mai putine... Mi-am gasit un refugiu la Universitate, unde puteam sa tin in acei ani '60 - ani de miniliberalizare ipocrita, dar ipocrizia unui regim cenzorial este si ea, uneori, buna la ceva, pentru ca iti da un mic spatiu de libertate - cursuri despre clasicismul francez, despre literatura secolului al XVIII-lea, seminarii speciale despre Marcel Proust sau James Joyce. Si, intr-adevar, la Universitate m-am simtit liber, pana la aparitia infamelor "Teze din iulie" 1971, cand am avut sentimentul ca lucrurile se vor inrautati, nu neaparat din punct de vedere material, dar din punct de vedere ideologic in mod sigur, si acea marja de libertate pe care o aveam la Universitate si chiar in publicatiile mele, pentru ca imi alegeam singur subiectele, ar fi putut sa fie amenintata. Atunci m-am decis sa raman in Statele Unite.
- Prin urmare marginalitatea e o conditie a libertatii, intr-un anumit context politic, dar si cultural...
- Da, intr-un context cultural si social si, as adauga, in contextul exilului, pentru ca, desi America e o tara de imigranti si desi societatea americana e cat se poate de toleranta, exilatul se simte... exilat (sintagma doar aparent pleonastica): el este departe de locurile in care a copilarit si - una dintre marile problemele ale exilului - departe de limba in care a crescut. Desi poate sa devina bilingv, sa scrie in ambele limbi, ramane totusi o fisura, chiar existentiala, care da exilului o semnificatie in plus. Eu as putea zice ca mi-am constituit si o identitate americana pe langa cea romaneasca, dar cea romaneasca ramane prima, eu aici m-am format, intr-o lume care nu mai exista, care cu greu mai poate fi imaginata, intr-un climat ideologic ingrozitor, inghetat in lozinci stupide si clisee, dar in care a existat totdeauna, cat am fost eu in Romania si dupa aceea, o cultura subterana, o cultura clandestina, care era foarte vie si care intr-un anumit fel exercita ea insasi presiuni tacite asupra culturii oficiale. De pilda, gesturile de adulare publica a Partidului si a lui Ceausescu erau la randul lor cenzurate in cultura subterana si atunci cei care faceau mari concesii in sfera oficiala erau respinsi de cultura subterana, erau vazuti ca lichele politice si erau ocoliti.
- Mi-ati spus odata ca literatura este un fel de nisa, in orice sistem...
- Da, literatura, cultura, cultura umanista mai ales, este o nisa in societatile moderne (asta e si teoria lui Virgil Nemoianu), iar acum, in Romania, aceasta nisa a devenit si mai mica decat a culturii subterane din perioada comunista. Atentia care se acorda azi culturii este foarte redusa, dar eu nu vad neaparat un rau in asta, e o conditie prin care se impune autoselectarea celor cu pasiunea creatiei culturale. Ce ma deziluzioneaza este dezbinarea dinauntrul acestei nise culturale. Am avut sentimentul ca in Romania aproape toata lumea vorbeste de rau pe toata lumea, intr-un fel sau altul... Chiar si aceasta dezbinare este fireasca, se intampla peste tot, dar intensitatea ei, aici, ma ingrijoreaza.
- Ar putea fi un fel de ura de sine a romanului?
- Da, e si asta, in mare masura... De pilda, scriind despre Mateiu Caragiale, mi-am dat seama ca el este profund ostil lumii bizantinismului roman, decaderii, coruptiei si vulgaritatii balcanice, apropiindu-se astfel de tatal sau, I.L. Caragiale, care a sfarsit prin a se autoexila in Berlin. Cioran, cu a sa faimoasa "Comment peut-on etre roumain?", nu e deloc primul care-si pune aceasta intrebare. Exista un fel de stigmat autoperceput al intelectualului roman, care consta, intre altele, in ceea ce Dumitru Draghicescu numea "incapacitatea de a termina": romanii incep tot timpul, dar lasa lucrurile neterminate, exista o incapacitate de a duce lucrurile la bun sfarsit si o condamnare de a reincepe mereu. Cioran spunea, ironic, ca vocatia romanului este vocatia ratarii si ca nu e usor, iti trebuie o experienta seculara de ratari succesive, dar noi suntem niste specialisti in materie, noi avem o indelunga experienta a ratarii...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
