Radu Paraschivescu – România în 7 gesturi, Editura Humanitas
Radu Paraschivescu iubeşte cărţile, fotbalul, ciocolata, a tradus enorm, a scris cărţi proprii, a lansat scriitori şi mai presus de orice iubeşte limba română, străduindu-se, în emisiuni televizate ori în texte scrise, să-şi ghideze semenii pe drumurile corecte ale gramaticii. A publicat mai multe volume cu perle despre cum să nu vorbeşti, culese din absolut toate mediile sociale, a scris un pamflet despre nesimţiţi, iar acum o carte cutremurătoare despre bolile naţiei. Avea, recunoaşte el însuşi, o listă lungă de boli, a ales doar şapte, poate dintre cele mai profunde, pentru că şi propagatorii lor sunt personaje dintre cele mai mediatizate, prin urmare cu influenţă. Fireşte, nu întreaga Românie suferă de aceste boli, dar ele, bolile, sunt capabile să molipsească şi să distrugă şi partea sănătoasă. Prin urmare acţiunea lui Radu Paraschivescu e mai mult decât sanitară.
Autorul se explică într-un text-argument pe care nu-l putem califica altfel decât o declaraţie de iubire: „În rândurile acestei cărţi, nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia şi gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conştiinţa impunităţii, comerţul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, laşitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate şi îşi duc (sau şi-au dus) o bună parte din viaţă în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele. Multiplicate în pliurile societăţii, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi private, al unei şcoli. Or, când modelul e un mistificator, un delincvent sau un bolşevic, consecinţele nu pot fi decât gravisime. Mai cu seamă într-o ţară unde încă există oameni are deplâng dispariţia comunismului, a lui Nicolae Ceauşescu şi a pedepsei capitale. O ţară al cărei animal emblematic tinde să fie, dacă n-o fi ajuns deja, rechinocerul.
Am ales cele şapte gesturi de pe o listă lungă. De ce m-am oprit asupra lor? Pentru că mi s-a părut că au, mai mult decât altele, forţă de sugestie şi valoare de simbol. Niciunul dintre ele nu-1 priveşte doar pe cel care l-a comis. Fiecare este exponentul unei clase, al unei categorii, al unui tip de-a gândi (sau de-a perverti gândirea). Dincolo de epitetele care ne vin în minte când parcurgem cartea gest cu gest – fripturist, lichea, criminal, cinic, mizerabil, laş sau mojic – trebuie să stea îngrijorarea legată de viteza de dispersie a acestor comportamente. Un şef de partid care bruschează, scuipă şi înjură femei ştiindu-se filmat poate face prozeliţi în toate straturile şi segmentele populaţiei. Un manager de club sportiv care-i îndeasă pumni unui suporter poate provoca avalanşe ale violenţei nu doar pe stadioane. Un ziarist care, după ce mistifică şi manipulează ani la rând, trece la catedră şi predă cursuri de jurnalism cariază generaţii întregi de viitori componenţi ai breslei.
Iată de ce am ales aceste gesturi şi nu pe altele.
E de presupus că unii se vor întreba de ce nu m-am oprit şi asupra unor gesturi onorante şi nobile, care exaltă şi confirmă graţia binelui. De ce să scriu despre scuipatul lui Ioan Becali şi nu despre iniţiativa unui ONG de-a curăţa parcurile bucureştene de ambalaje? De ce mi-am fixat atenţia asupra minciunilor scandaloase ale lui Cornelius Roşiianu, când aş fi putut să prezint voluntariatul studenţilor la Medicină pe ambulanţele SMURD-ului? De ce Mihai Tatulici şi nu un generos care dotează trei spitale pe banii lui fără să ceară nimic în schimb? În fond şi la urma urmelor, nu cumva nu-mi place România? Şi de ce, mă rog? Ce am cu ea? Ce rău mi-a făcut? Aud?
Cum am spus în zeci de situaţii, îmi place la nebunie România. Ori de câte ori fac testul identificării şi apartenenţei, îl trec fără emoţii. Aici e locul meu. Îi aparţin şi, într-o măsură infimă, îmi aparţine. Nu mă văd trăind altundeva pe lume (cu condiţia să pot pleca din când în când în Toscana, la Roma, în Provence sau în Perigord) şi nu cred că aş putea să ofer şi să primesc în alt loc ceea ce ofer şi primesc aici. România e purtătoare de farmec şi mister, exercită fascinaţie şi atrage în continuare musafiri care nu-i văd doar hainele ponosite, ci şi trăsăturile frumoase.
Atâta doar că, de câteva decenii încoace, România – o ştim, am auzit-o de multe ori – e bolnavă. Organismul ei altădată robust s-a cam şubrezit. Sistemul de generare a anticorpilor a început să dea rateuri. Iar unde apare un bolnav, apare, de obicei, şi un medic. Cred că fiecare dintre cei care ţin cu adevărat la ţara lor (numească-se ea Irlanda, Uzbekistan, Turcia, România sau Chile) datorează un soi de sinceritate dureroasă locului unde se naşte. Iar asta se face fără mândrie găunoasă şi lozinci din care gâlgâie ipocrizia. Un om întreg la minte vrea ca ţara lui să se prezinte din ce în ce mai armonios şi să fie din ce în ce mai sănătoasă. De aceea, ţine de buna lui alcătuire să pună lupa pe lucrurile care nu merg, pe mecanismele care se blochează sau se strică, pe impostori şi nelegiuiţi.
Când te doare ficatul şi mergi la control, nu te aştepţi ca medicul să-ţi admire fineţea degetelor, rotunjimea umerilor sau conturul bicepşilor. Şi nici acul de cravată sau pantofii de firmă. Te duci la control fiindcă e ceva în neregulă în corpul tău şi vrei să rezolvi problema. România în 7 gesturi poate fi citită ca o fişă medicală în care figurează câteva maladii caracteriologice. Atâta doar că scriitorul nu e medic şi, prin urmare, nu poate decât să semnaleze neregulile. Speranţa lui e că fiecare cititor va găsi leacul pe cont propriu, punându-şi în joc discernământul şi demnitatea. Cu cât o vor face mai mulţi şi mai repede, cu atât României îi va fi mai bine.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
