In centrul Bucurestiului sunt mai multe galerii decat librarii, iar Uniunea Artistilor Plastici numara cam de doua ori mai multi membri decat breasla scriitoriceasca. Multi romani viseaza mai degraba sa aiba in casa un tablou bun decat o carte buna. Ca nu toti isi permit, asta e alta poveste. Si, totusi, romanii cu bani au inceput sa cumpere arta plastica facand practic investitii. Iar alti cativa romani - cu si mai multi bani, dar si cu mai multe aplecari catre arta - isi asuma tot mai serios un fel de mecenat modern. Toate acestea ar trebui sa ne oblige sa fim mai atenti la fenomenul artistic romanesc.
Mi-am mai declarat admiratia atat fata de lumea artistilor plastici, cat si fata de pictori, sculptori, graficieni. In dese randuri, parca am invatat mai multe de la ei decat de la colegii sau maestrii din breasla mea.
Nu vreau sa idilizez aceasta lume. Sunt convins ca si intre ei exista conflicte, ca si acolo multi sunt rosi de invidii, frustrari, nemultumiri mai mult sau mai putin intemeiate, la fel ca in lumea scriitoriceasca. Probabil ca am avantajul de a veni din afara universului lor si asta le insufla un fel de detasare, o seninatate ce mie personal imi aduce mult profit. Cultural, desigur. Nefiind din bransa si nici specialist, mi-am permis numeroase intrebari naive legate de mecansimele creatiei, mai ales cand m-am aflat in atelierele lor: cum determina dimensiunile unui viitor tablou, care este distanta de la care ar trebui sa-i privesc cutare sau cutare panza spre a o intelege cat mai bine, in ce masura calitatea culorilor influenteaza mesajul si tot felul de astfel de trasnai pe care nu le gasisem explicate nici in tratatele, nici in cronicile sau comentariile citite pe cont propriu.
Raspunsurile lor m-au ajutat sa inteleg multe dintre cele privite. La cei mai multi am admirat calitatea discursului.
Putini scriitori stiu atat de bine tainele propriei meserii ca ei. Si si mai putini stiu sa expuna clar, ordonat si profund de ce fac un anumit lucru, unde se plaseaza ceea ce fac pe axa istoriei culturii, ce au invatat de la maestrii lor si unde se despart de acestia. Au nu numai o credinta estetica, dar si una de viata, ceea ce ii face pe cei mai multi sa traiasca in propria arta ca in propria viata. Este un fals ceea ce se acrediteaza adesea despre lumea privirii, anume ca ea s-ar reduce la sine in detrimentul cuvantului. Complementaritatea culoare, materie si cuvant este esentiala si profund constientizata in lumea plasticienilor.
Observ acest lucru mai ales cand scriitorul se intalneste cu plasticianul punand la cale un proiect comun - cel mai adesea asta insemnand o carte cu grafica sau ilustratii. In timp ce scriitorul crede ca Pamantul se invarte in jurul cartii (si adesea al persoanei sale), cerand imperios ca vizualul sa fie o anexa a cuvantului sau, graficianul incearca sa patrunda in esenta textului, iar imaginea sa-i fie acestuia complementara. Unul ar vrea doar abtibilid de bordul cartii (ca da bine), celalalt doreste un dialog al artelor care sa duca la un nou produs (iertata-mi fie exprimarea negustoreasca!) estetic. "Literatura este deschidere - ii spunea Marcel Bunea Iolandei Malamen, in volumul de interviuri Interior cu atelier, Editura Eis Art, 2007. "Cu toate acestea, impart distinct mediile de exprimare. Adica, nu fac plastica in literatura (povestind viziuni sau 'colorand') si nici nu confund plastica cu naratia sau poeticul. Cuvantul, sunetul, culoarea, forma etc. sunt medii specifice de expresie. Cu toate acestea, ele pot intra in interrelatie, nascand un nou obiect artistic, supus unei singure idei, obiect artistic pe care eu il numesc multimedia."
Exceptionalul grafician Mircia Dumitrescu e de parere ca "Legatura graficienilor cu litera scrisa si nu cu mimarea ei ne-a plasat in apropierea scriitorilor; legaturile de viata, viziunile comune - intrucat avem aceleasi iubiri si suferinte, credem si unii si altii in puterea si viitorul culturii romanesti -, creandu-ne forta supravietuirii. (...) In mod normal, s-a creat o simbioza intre exprimarea plastica si cea literara, cartile dandu-ne sentimentul necesitatii, cu psibilitatea de a patrunde in public, dar si de a participa la celebrele targuri internationale unde s-au obtinut numeroase premii." Sunt cuvinte de lauda a literaturii asa cum am vazut la putini scriitori!
Vorbind cu multi artisti plastici, citindu-le interventiile, aplecandu-ma nu numai din curiozitate asupra interviurilor (rare, e-adevarat, noroc ca exista un fervent autor cum e Iolanda Malamen care, cu dialogurile sale, ne asaza o punte solida intre cele doua arte), am sesizat modul deferent, daca nu adesea dragastos, in care vorbesc despre mentorii, profesorii sau maestrii lor.
Stiu si recunosc ca s-au format sub pulpana generoasa a unui model. Inteleg ca maestrul, cel mi adesea, a corespuns nu numai aspiratiilor artistice, dar si celor umane, astfel incat ucenicia a fost si perioada a formarii ca om.
O spun cu durere in suflet: prea putini scriitori au puterea de a recunoaste ca s-au format ucenicind, invatand, aspirand la un model. Furia indreptata asupra maestrilor - furie atat de evidenta la fiecare noua generatie de scriitori - poate fi omeneste si socialmente inteleasa. Dar ea e total nejustificata in plan estetic. Ma intreb uneori daca respectivii au avut intr-adevar modele. Se pare ca unii chiar cred ca s-au nascut albi, virginali, numai din spuma timpului lor, fara a datora nimic celor de dinainte. Corespondenta, dialogul maestru-ucenic inseamna biunivocitate, cu castig de ambele parti. "In natura, singura sansa de a-ti auzi propriul glas este ecoul", zice Vlad Ciobanu. Poate ca si in arta e valabila afirmatia sa profunda.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
