Prin 1986 sau 1987, nu mai ţin bine minte, am cumpărat de la ONT (adică de la Oficiul Naţional de Turism), printr-un amic care avea oarece relaţii, o excursie de două săptămâni în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană şi Ungaria (numele de atunci ale acestor ţări). La vremea cu pricina, la noi, în Republica Socialistă România (tot numele de atunci) magazinele „Alimentara” erau un soi de hangare goale, locuite doar de câteva conserve şi de oarece sticle cu vin spumos. Astfel încât, principala atracţie, pentru mine, când am ajuns „în străinătate”, au fost „Alimentarele” de acolo. Erau pline cu de toate şi mirosea ca într-un soi de paradis gastronomic. Mezeluri peste mezeluri, cafele peste cafele, cărnuri de toate soiurile, băuturi de toate tipurile, brânzeturi, dulciuri, tot ce ţi-ai fi putut dori şi mai mult decât atât – erau inclusiv alimente şi băuturi despre care nici măcar nu ştiam că există. La noi nu era nimic. Era „Ioc”.
Acum găseşti şi în România toţi cârnaţii de pe pământ, toate neamurile de brânză, de cafea, băuturi pe alese, după pofta inimii şi putirinţa ficatului. Drept pentru care acum, când mă mai duc „pe afară”, nu mai intru în magazinele cu alimente. Acum „vizitez” magazinele de presă. Care la noi nu mai există (despre presa scrisă vorbesc). Mă simt, în magazinele lor de presă, ca un copil într-o prăvălie cu dulciuri. În Franţa, de pildă, după ce fac, agale, turul magazinului, amuşinând mirosul de cerneală tipografică, îmi cumpăr „Paris Match”, o publicaţie pe care o iubesc încă din adolescenţă. Ajungea şi în România socialistă de odinioară (mai ajungeau şi „Pif” – bandă desenată – şi „Salut les copains” – revistă de actualitate muzicală). Nu aveam acces direct la ele, fiindcă primeau aprobarea să se aboneze şi îşi puteau permite să plătească doar familiile din „straturile superioare” ale societăţii de atunci. Dar eu eram prieten cu câţiva dintre copiii acestor familii şi, după ce citeau ei revistele, mi le împrumutau şi mie.
„Paris Match” apare (săptămânal) în formula actuală (şi cu un logo aproape neschimbat) din anul 1949. Oriunde se întâmplă ceva important în lume, „Match” este prezent cu o armată de reporteri şi de fotografi, care se întorc cu informaţii (inclusiv imagini) în exclusivitate. Aceşti bravi „soldaţi de presă”, capabili să intre pe orice uşă, pe sub orice uşă sau prin orice uşă, după caz, predau în redacţie materialul unor oameni care, în caseta redacţională, sunt grupaţi în departamentul „écrivains”. Scriitorii cu pricina scriu, pe baza informaţiilor primite de pe teren, o „poveste”. Foto-editorul alege cele mai sugestive imagini, iar art-directorul paginează astfel încât binomul text-imagine să aibă cel mai puternic impact.
Iar lucrurile astea se petrec din 1949 până acum. Până în anul 2015, adică.
Conform datelor furnizate de OJD (un soi de BRAT francez) „Paris Match” vinde, la ora la care scriu aceste rânduri, peste 600.000 de copii pe ediţie (săptămânal), dintre care 40% sunt abonamente.
V-aş mai spune şi povestea lui „Le Figaro Magazine”, un alt drag mie, dar mă opresc aici, fiindcă mi-am făcut deja destul „sânge rău”.
Ce-am vrut să spun cu toate astea? Nimic mai mult decât am spus deja.
„A bon entendeur, salut!”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
