Un teatru poetic, un tratat filosofic si un spatiu in care rezonanta trecutului sa-i fie mai puternica decat lumina zilei - acestea sunt nostalgiile artistului Dan Nasta, privite de la inaltimea unui foisor brancovenesc.
Retras intr-un fel de topografie mistica si sedat continuu de parfumul obiectelor din jur, purtatoare de istorie, maestrul consimte sa faca lectura inversa a scenariului... (Claudia Tita)
In cei peste 50 de ani de teatru pe care i-am adunat, fiecare spectacol a fost pentru mine o premiera.
Am ramas surprins la un moment dat constatand ca, de-a lungul a patru ani de zile, timp in care jucam "Hamlet", nici macar o singura data (la matineu sau seara) n-au existat aplauze la scena deschisa (ceea ce se intampla de obicei la un text de anvergura); am inteles mai tarziu de ce si m-am bucurat extraordinar: aplauzele veneau numai la final si erau intotdeauna ca la o premiera, pentru ca se obtinea pe acest text shakespearian minunat o concentrare de foarte buna calitate.
Nu existau nicaieri efecte exterioare, care pot smulge oricand aplauze. Sunt actori care uzeaza in mod penibil de acest lucru.
Eu am jucat totdeauna cu cea mai mare gravitate posibila, profesional vorbind. Nu admit gluma pe scena si mi se pare un lucru de proasta calitate sa abandonezi incercarea de a fi virtuos pana la capat in actul de creatie.
Sunt lucruri pe care le-am invatat in timp fie de la Marieta Sadova, care tinea deseori locul lui Ion Manolescu la clasa caruia ma aflam, fie de la altii. Am avut o intalnire buna cu Ion Sava - un maestru al educarii actorului, al indicatiilor pertinente in construirea unui personaj.
Eram abia incepator in momentul cand m-a distribuit intr-o frumoasa piesa, intr-un rol dificil pentru ca era construit pe doua varste: 20, respectiv 70 de ani. Trebuia facuta deci o compozitie dubla.
A lucrat foarte frumos cu mine, dar eu nu corespundeam ca nivel de incorporare artistica a unui personaj complex, incat dupa o luna de zile de lucru, mi-a spus: "Dragul meu, imi pare rau, dar trebuie sa distribuim pe altcineva sa joace rolul, pentru ca n-ai putut ajunge la nivelul cerut".
Am fost dezolat, insa, la un moment dat, s-a intamplat ca actorul care preluase rolul sa fie mobilizat.
Intrucat spectacolul se juca in continuare la Teatrul National, am fost chemat de Liviu Rebreanu si mi s-a comunicat obligatia de a primi rolul dupa doar sase repetitii, in caz contrar fiind nevoit sa-mi dau demisia.
Desi am incercat sa protestez, am inteles repede ca nu aveam de ales: ori jucam, ori plecam. Bineinteles ca, in fata acestei duritati de tratament, am cedat.
Am facut cele sase repetitii cu Costache Antoniu si Mimi Botta - care juca rolul principal -, dar tocmai cand ma machiam, a bagat capul in cabina Ion Sava si a avut o reactie-soc; abia pe urma am aflat ca semanam atat de bine cu Alexandru Demetriad, care jucase rolul inaintea mea, incat Sava cazuse victima unei iluzii optice.
Jucam atat de aproape de dublura mea, incat nimeni n-a observat ca e vorba de alt actor. Asta a fost o proba de foc pentru mine, asa cum pentru un campion la saritura in inaltime sunt cei cinci centimetri castigati pe verticala.
Ceea ce faci superficial nu se adauga la "saltarea" ta. E soarta multor actori care, jucandu-se pe ei insisi fara sa incerce sa se depaseasca, ajung la ceea ce un regizor rus ii spunea unui actor de-al nostru: "Tai cupoane!" (traiesti, adica, din avutul tau fara sa acumulezi nici o dobanda si fara sa cresti capitalul).
Acest drum al meu de autodepasire a fost o propunere/provocare constanta. Am urmarit intotdeauna adecvarea la personaj; nu orice personaj iti convine deplin, iar personajele care nu-ti convin te obliga la un si mai mare efort expresiv.
Visul vietii mele s-a conturat insa tarziu si mi-am dat seama ca, de fapt, mi-am gresit cariera: adica am folosit niste potentialitati pe care le-am exploatat, dar nu am facut acel lucru de anvergura care s-ar fi potrivit datelor mele innascute.
Am sa afirm ceva ce pare la ora actuala o insolenta, dupa ce n-am scris decat foarte putine randuri despre teatru si am fluturat doar cateva idei (ma refer la o serie de portrete care vor sa fie o imagine a teatrului din anii '40 pana in prezent): as fi putut elabora o constructie filosofica!
Mi-a aparut tarziu acest proiect, pentru ca el presupunea aproximativ treizeci de ani de studiu si de munca.
As fi vrut sa scriu despre ceea ce Iorga definea prin conceptul de "specific romanesc", un fel de structura ideo-estetica avand caracter de matca stilistica a romanului.
Ar fi fost, in tot cazul, o constructie de filosofia culturii, o lucrare ampla in care s-ar fi intalnit si Vianu, si Vulcanescu, si Calinescu...
Convingerea mea este ca as fi putut nu atat sa rezolv intreaga problematica a temei, cat sa o inventariez in buna parte, sa rotunjesc o versiune a mea, nu stiu cat de substantiala.
Mi-au placut mai mult insa lucrurile frumoase, am fost un amator de arta si asta m-a determinat sa-mi alcatuiesc o colectie.
Din momentul in care am realizat-o, am cautat si locul adecvat expunerii ei, alegand, cum era normal pentru o colectie de piese brancovenesti, palatele Potlogi si Mogosoaia.
Ultimii zece-douazeci de ani mi i-am petrecut in aceasta directie. In expunerea mea de la Mogosoaia am reusit sa redau, cred eu, ceva din "sinteza romaneasca" de care vorbea N. Iorga.
Exista o neimplinire si in planul productiilor mele interpretative: dupa integrala celor cinci "Scrisori" ale lui Eminescu, ar fi trebuit sa urmeze "Oratoriul lui Constantin Brancoveanu si al fiilor sai" de Ioan Alexandru. Acest "Oratoriu" a fost scris ca opera de mare desfasurare dramatico-poetica din care eu am facut un recital insotit de fragmente muzicale, adica am mers pana la jumatatea drumului intre poezie si oratoriu, adaugand atata muzica bizantina cat sa nu inece sau sa concureze poezia, ci numai sa o acompanieze si sa o "dilate" cumva.
Este un text pasionant pe care l-am reprodus in diferite locuri prin tara, fiind vorba de un recital pentru un public mai restrans; autorul foloseste aici tot soiul de argumente teologice, de citate care ingreuiaza intrucatva perceptia directa, spontana.
Eu insumi am fost nevoit sa-i cer cateva explicatii teologice lui Ioan Alexandru, care-mi erau lamuritoare. M-am bazat insa, la un moment dat, in redarea textului, pe torentul cuvantului ritmat.
Nu mai era nevoie de perceptia fiecarui fragment de fraza in clar; in clar ramanea numai adresa, pentru ca sunt lucruri care se pot "desface" in vorbire, se pot nuanta.
Asa am ajuns, de pilda, la esenta unui poem printr-un studiu de ani de zile; e si cazul "Scrisorii III" pe care am sintetizat-o pentru mine in sintagma "furia sacra a lui Eminescu".
Dupa cinci ani de la citirea/reproducerea poemului in aceasta cheie, gasesc in Perpessicius: "sacra furie a lui Eminescu"! Am avut atunci certitudinea ca am ajuns la esenta. Coincidenta nu mai era o simpla coincidenta, ci o VESTIRE, nu doar o PREVESTIRE.
Dar aici ne apropiem de ideea de teatru poetic si eu nu am avut niciodata ocazia sa mi se puna la dispozitie un teatru in care sa fac asta. Am vrut sa fac, de pilda, un teatru popular (in sensul unui teatru folcloric, desigur), dar n-a fost nimeni interesat de asa ceva...
Daca as fi fost un om mai harnic, as fi facut mai multe lucruri si as fi putut parcurge chiar doua cicluri existentiale.
Dar ochii mei nu mai vad azi ca altadata si-mi imaginez astfel un fel de topire in lumina; imi place sa cred ca seaman din ce in ce mai mult cu un tablou impresionist...
Pentru toate astea insa ar fi nevoie de un Bildungsroman, nu-i asa?!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
