- Am tot vorbit în interviuri despre ierarhia criteriilor - 1) educativ, 2) instructiv/ informativ 3)distractiv - despre lupta cu preferinţele proprii, eu fiind un crâncen adept al nonficţiunii (memorialistică, interbelic, politologie, corespondenţă, documentaristică, istorie literară) şi deloc ahotnic de ficţiune (adică tocmai de ceea ce mi se cere cel mai abitir !). Am vorbit şi despre (pseudo)performanţa de a citi zilnic o carte, multe fiind recitiri, alte cărţi presupunând numai răsfoirea, odată ce deţii tradiţia şi back ground-ul chestiunii. E clar că dintr-o carte de istorie alegi numai paginile pe post de hârtie de turnesol, ca să-ţi faci o imagine, istoriile noastre fiind intens politizate (monarhice, antonescofile, legionaroide, liberale, ţărăniste, comuniste, corect-politice etc.). Ba încă am ajuns de-am întocmit un volum colectiv - Cărţile care ne-au făcut oameni - pornind de la experienţa acestei emisiuni, respectiv de la întrebarea persistentă a cititorilor mai vârstnici despre lecturile formatoare... Ce ar mai fi de spus e că aici nu e vorba în primul rând de un efort zilnic, ori săptămânal. Când, holbat de încântare, l-am întrebat, în ianuarie 2000, pe Adrian Sârbu de ce aşa un onorariu incredibil pentru mine, m-a săgetat năpraznic : "Domne, eu nu-ţi plătesc alea cinci minute de emisiune. Banii sunt pentru cei patruzeci de ani de lectură pe care i-ai adunat !..." Touché, pussy cat, nu-i aşa ? Cât despre ce se află îndărătul nonşalanţei (şi exhibiţionismului pe care mi l-am descoperit abia cu această ocazie), ce nu ştiu oamenii e că eu am avut o baftă enormă în viaţă : cu excepţia celor trei ani de "practică obligatorie în producţie" (1977-1980, referent de specialitate la "ICE Mecanoexportimport"), eu am fost plătit - legal, cu salariu efectiv - numai ca să citesc şi să scriu. La Institutul "G. Călinescu", din 1989 în 2003, aveam normă de lectură şi redactare de lucrări ştiinţifice, fie lunar, fie trimestrial ori semestrial. Păi ce poate fi mai miraculos ? Iar din 2003 nu mai fac decât emisiunea de la Pro Tv şi "zburd mediatic", cum spunea, cu ştiuta-i acreală, Eugen Simion. Aşa că asta fac de-o viaţă, de pe la patru ani şi ceva până spre 60 : citesc zilnic. Astfel încât n-ar trebui să fie chiar atâta mirare faţă de duglişele mele "performanţe".
- Ştiu că ai prefera mai ales cărţi de memorialistică şi filozofie. Îţi vine greu să faci concesii pentru celelalte categorii de public, oameni care ştii bine că te preţuiesc şi care-ţi aşteaptă îndrumările ?
- La început, să ştii că mi-a fost foarte greu. Momentul de maxim impact a fost când am aflat ce audienţă are emisiunea. Până atunci, doar zâmbeam condescendent când eram interpelat de ce evit cu obstinaţie genul fantasy, ori de ce nu prezint şi cărţi motivaţionale, de loisir etc. De atunci, însă, am căutat să acopăr cât mai multe zone. În special infuzia de romane, de dragoste sau poliţiste, de tipul telenovelelor indiene ş.a.m.d. mi-a tocat ficaţii, mai ales că se poartă intens, peste tot în lume, urâciunile violente, devianţele sexuale, agresivitatea, cruzimile rituale, deriziunea macabră. Ba încă am ajuns aşa de "diversificat", încât mi-au fost trase perdafuri din cele mai surprinzătoare direcţii, cum că de ce am refuzat să prezint un studiu de tehnicile coregrafiei (totuşi...!), o istorie a aviaţiei, volume de numismatică, speologie, finanţe, astronomie, inclusiv un cărţoi cu sute de rebusuri pe teme din istoria României. Or, ca să-mi fi dat seama de valoarea volumului, ar fi trebuit să dezleg mai întâi careurile, să analizez definiţiile, să cunosc toate detaliile istorice, de la Burebista la Iuliu Maniu şi de la Zamolxe la Adrian Năstase... Peste poate !
- Cum împaci "Omul care aduce cartea" cu celelalte preocupări ale tale, cu scrisul înainte de toate ?
- Presupun că te aştepţi să răspund : greu. Ei bine, la din contra. M-am deprins de câţiva ani să filmez în avans, câte şapte cărţi în fiecare miercuri, astfel încât să am vacanţă două luni vara şi (aproape) două iarna. Exact atunci îmi scriu nesmintit cărţile pentru "Bookfest" şi "Gaudeamus". Sigur, greu devine cu şuvoiul ameţitor care-mi trece prin cap între timp. Când eu mă gândesc jumătate de an la un eseu despre corespondenţa lui Caragiale, iar cealaltă jumătate de an este invadată de peste o sută de cărţi de istorie, detectivistică, amor, memorialistică, de la "Experimentul Piteşti", Hehsacordos-ul lui Şerban Foarţă, corespondenţa lui Gabriel Liiceanu cu Gabriel Cercel şi Tony Judt-ul lui Mircea Mihăieş, până la romanele lui Ross Raisin, Fred Vargas, Amitav Ghosh, Simon Beckett, Julian Sanchez, T.O.Bobe şi Emmanuel Carrère, de bună seamă că "mansarda" e devastată. Numai că, nu ştiu cum se face, dar, odată revenit la "oile mele", mă recuplez instantaneu şi-i trag o armonie între contrarii de mă mir singur.
- Ce crezi că lipseşte emisiunilor culturale ale posturilor de televiziune ?
- Sufletul. Participarea afectivă. Nu am deloc pretenţia de a da lecţii, ferească Dumnezeu. Însă, dacă pun cap la cap câte am auzit eu de-a lungul acestor ani de la diversele eşantioane de public, exact asta am observat că atrage : însufleţirea, patosul prezentării. Mă rog, minus gradul meu - exagerat, recunosc - de exhibiţionism patetic. Fapt e că, atunci când te aşezi doctoral în faţa camerei de filmat şi înşiri glacial vorbe seci, receptorul fuge instinctiv. Oricât ar fi de riscant pentru prezentator, ceva spectacol, ceva ţicneală, cum îi spun eu, începe prin a atrage şi sfârşeşte prin a convinge.
- Ştiu că te-am mai întrebat cândva asta, dar nu strică să reluăm. Apariţia constantă la tv a influenţat felul în care te privesc, sau se raportează la tine, confraţii din breasla scriitoricească ?
- Ştiu că am mai vorbit odată despre asta, dar nu are sens să caut în "arhivă" de dragul continuităţii. Precis că atunci ţi-am mărturisit cu năduf că multă lume bună, oameni la părerea cărora ţineam şi încă ţin, mă acuzau că mă prostituez. Că-mi trădez statutul de "cercetător ştiinţific". La fel mi-au spus şi când am trecut de la istoria literară la cronica de întâmpinare. Cunoaştem sindromul : a good indian is a dead indian. Nimic nu m-a durut mai mult decât întrebarea unui bun şi vechi prieten, la câţiva ani după ce începusem emisiunea asta : "apropo, tu mai ţii chestia aia la Pro Tv ?!?" Era limpede, prin urmare, că murisem ca speranţă doctorală, ispitit fiind de sirenele frivolităţii deprofesionalizante. Alt bun şi vechi prieten mi-a sugerat să vin la cursurile sale de comportament nonverbal, ca să învăţ ce să fac cu mâinile, cum să dau din ochi, nas şi urechi spre a-mi convinge cât mai eficient privitorii că Ian McEwan e mai cumpărabil decât Olimpian Ungherea... Sigur că m-am întristat. Sigur că trăiesc şi eu cu convingerea că aş fi avut mai mult de câştigat, ca pensionar, dacă mi-aş fi dat la timp doctoratul (eram cât pe-aci) iar astăzi aş fi scris pe cartea de vizită, în loc de "producător tv" : "prof. univ. dr. Dan C. Mihăilescu". Ei şi ? Bucuria umană, starea de bine profesional, de jubilaţie la întâlnirile cu publicul, depăşesc infinit măruntele "mari" satisfacţii de catedră. Recunosc : acum cinci, şase ani încă îmi invidiam confraţii academici pentru legătura lor cu lumea înaltă a cercetării ştiinţifice, pentru legăturile cu tineretul studios, pentru ştaiful, blazonul şi ritualitatea existenţei lor. De atunci, însă, adică după zecile de întâlniri pe care le-am avut cu liceenii, studenţii, masterantzii, doctoranzii şi publicul cititor, la Bucureşti, Sibiu, Iaşi, Timişoara, Cluj, Rm.Vâlcea, Focşani, Călăraşi, Bacău, Craiova, Chişinău, Moreni ş.a., mi-a dispărut ca prin farmec orice urmă de nostalgie. La urma urmei, dacă, pe seama emisiunii de la Pro Tv, sunt chemat să conferenţiez în cele mai abracadabrante locuri (adică nu doar la BCU prin ARCEN, Biblioteca Naţională, prin Alex. Ştefănescu, în aula Universităţii din Iaşi, la "Titu Maiorescu", Universitatea Româno-Americană, ori la Casa Pogor, ci şi la sediile Avon, Unicredit, La Roche) despre vindecarea prin lectură, la ce bun bovarismul universitar ? Sunt un bufon mediatic, da ! Ei şi ?!? Dacă prin deghizarea histrionică a micilor mele utopii scriitoriceşti ajung să slujesc pasiunea lecturii în România de azi, indiferent de vârsta receptorilor, eu mă declar sincer mulţumit.
- Dacă într-o zi te-ai plictisi de "Omul care aduce cartea" - sper din tot sufletul să nu se întâmple ! - ce ai vrea să faci ?
- Din tot sufletul sper şi eu să nu ! Dar, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, nu mă văd decât în grădina şi livada de la Stroieşti-Vâlcea, printre mesteceni, fagi, pruni, vişini şi nuci, punând (cu hesiodică seninătate) seminţe de morcovi, sfeclă, varză, roşii, castraveţi, fasole, tocând lemne, hrănind curcile, găinile, câinii, pisicile... Numai acolo, ascultând noaptea şipuritul ploii prin burlane, ajungi să înţelegi cât de nimic e totul. Şi cât de liber te simţi când înţelegi asta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
