- Câţi ani se fac, Dan C. Mihăilescu, de când ne vedem săptămânal pentru înregistrările emisiunii de la Pro Tv "Omul care aduce cartea" ? Ce a însemnat această emisiune în viaţa ta ?
- Stelian, dragule, să ştii că numai faptul că apărem online, adică undeva departe, la nişa nişelor, nevăzuţi de nimeni (vorba vine), mă face să-ţi răspund. Altminteri, n-aş relua nici mort chestii pe care le-am mai spus, dar mai ales lucruri care frizează narcisismul şi-mi alintă vanitatea. Ca prin vis mi-aduc aminte de acea după-amiază demenţială din vara lui 1997, când Nicolae Manolescu, ocolindu-mă pe mine, i-a spus Taniei : "ai o lună ca să-l convingi pe căposul asta să vină să vorbească la emisiunea mea". Era vorba de "Profesiunea mea, cultura". Apăruse primul volum din Orbitor-ul lui Cărtărescu, iar lui Manolescu i se abătuse ideea cum că bâlbâitul de mine aş fi fost un vorbitor cumsecade. Despre câte eforturi au depus Tania şi Ana ca să-mi subjuge complexele dialogale în favoarea exhibiţionismului televiziv, asta e misia memoriilor s-o etaleze. Fapt e că, odată ajuns "în platou" la Teatrul Giuleşti, am tocat subiectul, logoreic isteroid cale de-aproape un ceas, de n-a apucat sărmanul Livius Ciocârlie, celălalt invitat, să spună nici măcar o frază până la capăt. După câteva luni, m-am trezit extras din vizuina de consilier de imagine al PDG-ului TVR (Cristian Hadjiculea), unde fusesem plantat - nici acum nu ştiu cum ! - la începutul lui 1999, ca să dau probe la Pro Tv. Cum să nu fiu meduzat de perspectivă ?
- Cumau fost primele momente, primele contacte cu televiziunea de cealaltă parte a ecranului ?
- Sinistre. Groaznice. Macabre, înfiorătoare, cumplite...Ce alte cuvinte grozave să mai invoc ? M-am lăsat purtat de energiile celor din preajmă, de la Adrian Sârbu şi Gabriel Liiceanu până la fiică-mea, în ideea că, beat fiind, musai să te laşi în seama celor din preajmă, care se presupune că-ţi vor binele, nu ? În dimineaţa-n care am dat probele, am schimbat vreo cinci cămăşi, am fost de-o sută de ori la wc şi mă întrebam chinuit ce mama dracului m-a găsit să ies din dulcea-mi cotlonire hibernală, unde scriam articole pentru câteva zeci de cititori, întru exhibarea asta fără margini ! Ţin minte că silueta fiică-mii în spatele camerei de filmat (Tania nu era atunci în ţară) mi-a fost sprijinul suprem, în sensul că abia aşteptam să termin, ca să revenim amândoi acasă, dincolo de orice ispitire mediatică.
- Mai sunt emisiuni asemănătoare, dar de ani şi ani se vorbeşte insistent doar de "Omul care aduce cartea". De ce crezi că emisiunea aceasta a avut atâta succes ?
- Fiindcă a fost aiurea, ţicnită, şocantă, aberantă dintru început. Cine să mizeze pe un cârnat bâlbâit, dedicat exclusiv intelectului, într-un context dominat de perfecţiune fizică ?!? M-a emoţionat Andrei Gheorghe, acum câţiva ani, când mi-a recunoscut c-a fost literalmente îngrozit când a dat cu ochii de mine pe ecran. A fost nevoie de încăpăţânarea şi frenezia experimentalistă a lui Adrian Sîrbu, de excitaţia lui cum că "aşa ceva nu mai există nicăieri", pentru ca emisiunea asta să reziste. Acuma, desigur, dincolo de insolitul prezentatorului, ce a funcţionat magnetic cred că a fost maniera pătimaşă, frenezia, sinceritatea aproape sinucigaşă din maniera de prezentare. Acesta-i numitorul comun al elogiilor pe care le-am înregistrat în cei doisprezece ani de frământare : pasiunea cinstită, fervoarea, onestitatea, dorinţa de-a acoperi cât mai multe aşteptări, gusturi, genuri şi teme literare. Am mai spus-o, dar o repet cu galeşă mirare : supremul elogiu pe care l-am înregistrat în acest deceniu, cel puţin la fel de important ca premiul CNA, a venit din partea unei ţigănci care vindea coşuleţe cu fragi şi zmeură la Buşteni. "Ia uite pe cine văd, mânca-i-aş gura lui" a exclamat ea. Eram cu Tania şi cu Al. Săndulescu, deci am martori. Chiar vă uitaţi la emisiunea mea ? Dar înţelegeţi ceva ? am ricanat eu. "Nu prea", a răspuns ea. Păi, atunci de ce vă uitaţi ? M-a privit oleacă adumbrit şi a decis năpraznic : "se vede că eşti om cinstit". Verdictul ăsta depăşeşte toate zecile de articole elogioase de care am avut parte în viaţă.
- Cărui motiv i s-ar datora longevitatea emisiunii ?
- Păi asta ar trebui să vă întreb eu : de ce naiba mă acceptă Pro Tv-ul de atâta vreme, alături de dansuri frumoase, chipuri şi voci frumoase, trupuri frumoase, peisaje frumoase, iubiri frumoase şi câte alte chestii haioase ? Poate unde-s eu pocit şi anormal. Poate că rolul meu e cel al calului alb mort în baie, din bancul cu Sir şi John.
- Nu-l ştiu !
- E tare. Îl trimite Sir pe John să facă rost de un cal alb mort... ca să-l pună în cadă. Se duce bietul John (care fireşte că s-a executat fără crâcnire) şi se dă de ceasul morţii să vină cu ditamai armăsarul mort în baie. Dar după aia nu se poate reţine şi pune, ca omul, legitima întrebare : whatfor ? Simplu, şopteşte lordul : "dacă vreodată ne va întreba cineva dacă avem un cal alb mort în baie, să-i putem spune : da, avem !"
- Cum te-a schimbat "Omul care aduce cartea" ?
- Mi-a tăiat viaţa-n două. Mă rog, stai aşa, să socotim. M-aţi scos din bârlog pe când aveam 47 de ani. M-ar bate Dumnezeu dacă aş zice că asta-i jumătatea vieţii. Înseamnă că mă şi văd la 94. Nici aşa. Atunci, să fie la trei sferturi ? Cert e că de când am devenit "Omu'..." - aşa cum sunt apelat pe stradă - nu mai sunt nimic, dar absolut nimic, din ce eram. Tot ce fac, citesc, scriu şi vorbesc, oriunde mă duc, oricum aş da-o, sucită, învârtită, nimic din ce am fost, omeneşte şi scriitoriceşte, din 1974 în 2000, nu a rămas în picioare. Cărţile pe care le scriu, opiniile pe care le exprim la radio şi în gazete, interviurile, invitaţiile care-mi vin pentru întâniri cu publicul, până şi simplul mers pe stradă, relaţiile cu vecinii, TOTUL e legat, într-o măsură sau alta, de ce fac la Pro Tv.
- Apropo : vrând, nevrând, ai devenit un brand, zici că lumea te opreşte pe stradă ca să-ţi strângă mâna...Am văzut ce ţi se-ntâmplă la târgurile de carte...Nu e o povară copleşitoare ? Te simţi o vedetă ?
- Să ştii că nu. Fără fandoseală. Adică, bineînţeles că mă simt minunat înconjurat de simpatie. Fireşte că ţi se răsfaţă orgoliul. Dar niciodată nu mi-am arogat statutul de VIP. Poate numai de "P"...Cum să-ţi spun ? Iau toate vorbele bune nu pentru mine, ci pentru obiectul misiei mele. Pentru carte. Ce mă bucură este elanul cititorilor către un titlu sau altul, către ideea de lectură în sine, nicidecum pentru persoana mea. Când mi s-a spus la o mare librărie că mi se va face rabat când cumpăr cărţi (un discount deloc neglijabil, crede-mă), am rămas interzis, de nu cumva chiar puţintel jignit. Dar oamenii mi-au explicat curat negustoreşte : nu există titlu pe care-l prezentaţi din care să nu vindem între unul şi cinci sute de exemplare. De-aia meritaţi acest discount. Nu mi s-a parut ceva incorect. Iar când am aflat, dintr-o anchetă a Cotidianului, că emisiunea noastră are cam patru sute de mii de privitori zilnic, am simţit că leşin. Până atunci eram, cât de cât, liniştit. Ştiam că sunt privit de publicul tradiţional, de câteva mii - să zic zeci de mii ? - de oameni. Dar la cifra cealaltă nici nu visam. Or, asta m-a responsabilizat uriaş. Mi-am dat seama că nu mai ţine să prezint doar ce-mi trece mie prin cap şi că sunt obligat să mă pliez pe cât mai multe orizonturi de aşteptare.
- Care au fost momentele cele mai plăcute în aceşti ani?
- Ei...le-am notat eu, pe rând, într-un caiet, dar mi-e ruşine să le exfoliez în timpul vieţii...
- Hai, că ai mai vorbit despre asta şi-n alte ocazii. Dă-ne câteva exemple.
-Dacă accept acum, să ştii că n-am să le mai povestesc câte zile oi avea.
- Lasă, că tot tu spuneai că "never say never"...
- Domnule, emisiunea mi s-a răsucit de trei ori în salt mortal. Câţiva ani a fost programată la ora 8, apoi a trecut la 9 şi de alţi ani e la 10. Asta schimbă radical audienţa. La ora 8 îi aveam pe corporatişti, intelectualii motivaţi şi determinaţi, oameni culţi, occidentalizaţi, dornici mai mult de stricta informare, decât de vorbăria mea. Erau anii în care Irina Petrescu îmi telefona cum că "m-ai făcut să dau un milion pe Haruki Murakami, dar zău c-a meritat", când mă abordau tineri din IT, doctori de la Urgenţă, inşi dibaci din publicitate, când eram interpelat de la câte-un balcon de o voce : "domne, unde-au apărut memoriile lui Argetoianu ?" Pe scurt, lesconnaisseurs. Astfel încât, când m-aţi plantat de la orele 9, înainte de "Tânăr şi neliniştit", m-am supărat teribil. Mi se surpa toată audienţa deşteaptă. Însă taman atunci am avut parte de cele mai multe, mai intense şi mai diverse experienţe. Mai întâi, o năvală de ţigani. Nu glumesc deloc. De la hora de ţigănuşi din Piaţa Matache - "dă' şi mie-o carte !" - la cei doi lungani cu paltoane maxi, pălării de gabor şi vioara sub braţ - "să ne trăieşti, maestre" - trecând prin cei doi golani în maieu, tatuaţi pe braţe, isteţi şi halterofili, care m-au abordat fără fason în metrou ("domne, n-ai fost dumneata cu Tabără duminica trecută ? Bine, şi mergi cu metroul, n-ai maşină ???"), la vânzătoarea de pepeni din Piteşti, cea de mure din Buşteni şi până la incredibilul Ioniţă de pe Şoseaua Olteniţei...
- Spune-o şi pe-asta !
- Bre, era dimineaţă rău, pe la 7 şi ceva. Alunecam somnoros pe Olteniţei, trec pe lângă o siluetă care mătura calm. "Mai vorbiţi şi pe limba noastră, domnuuu'!" - aud. Mă opresc interzis, oleacă agasat. Omul avea un ecuson scris de mână, prins cu un ac de siguranţă : "Ioniţă". Atât. Domnule, zic, publicul meu e unul ales, n-are rost să-i spun eu cine-i Shakespeare. "Haide, că ştim şi noi cine-i Shakespeare", ricanează el. "Sau Heidegger" - şarjez eu nervos, cât să-l fac praf. La care vine replica lui siderantă, care m-a lăsat cu ochii-n soare : "Păi, ăsta a fost omu' lui Hitler". A văzut că m-a meduzat, aşa că a băgat explicaţia :"Domne, io am măturat trei ani în gara din Berlin".
- Replică de geniu.
- Dar stai, că n-am terminat. Abia acum vine poanta de groază. "De ce nu propui matale la televizor să se facă o bibliotecă specială pentru noi, ţiganii ?" Pentru că aţi fura, dracului, toate cărţile, i-am întors-o eu, cam ghiolbeneşte. Nu zici că nici asta nu l-a tulburat ?!? "Da, zice, le-am fura o dată...le-om fura de două ori...Da'dup-aia ???"
- Te-a lăsat fără replică. Ceea ce e tare greu în cazul tău...
- Exact. Am rămas cu gura căscată. Şi mai am chestii frumoase, cu pescarul de la nu-ş-ce milă din Deltă, urlând de pe un plaur când m-a văzut pe puntea vaporului - "trăiască omul care ne deschide mintea", cu vânzătorul de struguri de la Odobeşti (eram cu Alex. Ştefănescu, Gabriel Dimisianu şi Tudorel Urian) care s-a precipitat să-mi dea struguri gratis (scenă repetată halucinant, după câţiva ani, la Deduleşti, cu Iaromira Popovici şi Eugen Istodor), cu vînzătoarea de prosoape din Sinaia, cea de iaurt din Predeal şi brânzarii de pe Transfăgărăşan, cu badigarzii de la Urgenţă, chelneri din varii localuri, şoferi de taxi (aceştia sunt o categorie cu totul aparte : aş putea scrie un tratat de sociologie literară numai despre ei), cu preoţi, librari, elevi, muzeografi...Aaa, fetiţa care m-a împuns cu cornul în piept, că să-i spun prietenului ei de ce-s frumoase romanele lui Ian McEwan...Sau vlăjganii care se pârăsc între ei în metrou : "Domnu'...ăsta nu citeşte !..." Am ajuns să fac împreună cu Tania, de-a lungul vremii, inventare sui generis de isteţime urbană : câţi oameni mă abordează pe Corso, într-o jumătate de oră, la Braşov, Sibiu, Cluj...
- Care-a fost campion ?
-Clujul. Dar tot în Sibiu mă simt cel mai bine.
- Adevărul e că tu eşti favorizat şi de faptul că nu mergi cu maşina.
- Asta da, poţi s-o mai spui o dată. Spre deosebire de majoritatea confraţilor, eu n-am pus în viaţa mea mâna pe volan (nici n-am avut vreodată de gând s-o fac) astfel încât îmi permit cu voluptate micile băi de vanitate. Însă repet : la aproape 60 de ani, nu pentru mine înregistrez toate aceste mărturii zilnice de simpatie, ci pentru ideea de carte, de lectură. Avem un public literalmente halucinant şi imprevizibil. Să-ţi mai spun cum m-am simţit pe Podul Rialto din Veneţia, auzindu-mă strigat cu drag (am aflat că gondolierul era fratele cântăreţului Tiberiu Ceia), abordat duios în magazinul Tesko din Praga ("să nu-mi spuneţi că citiţi şi-n cehă !"), ori pe străzile din Kaires, la Athos ("sunt preot la Piatra Neamţ...V-am trimis şi eu o carte la Pro Tv..."). Sau de cei trei muncitori zugravi din tramvaiul 17 ("omul nostru...Hai, că nu eşti omul ungurilor, se vede că eşti patriot !..."). Sau de mailurile calde din Haifa şi Tel Aviv, de la români evrei care se uită zilnic la emisiune, în vreme ce unii români sadea, bolnavi de ranchiună şi lefterism, mă taxează de legionar antisemit ! Ori de telefoanele din... Singapore, de la marinari români ajunşi pe-acolo ? Sau de corespondenţa cu deţinuţii din Piteşti, ori de pe Şoseaua Alexandriei, dependenţi de emisiunea asta, şi care-mi solicită să le trimit Papillon-ul lui Charrière, pixuri, hârtie şi cartele telefonice...?!? Sau de gesturile şi vorbele mărunte, dar magnifice, de fiecare zi, precum : "sigur că vă e somn, dacă citiţi toată ziua" (moţăiam în metrou), "sigur că s-au înmulţit dioptriile, la cât citiţi" (oculistul), plus întrebarea seacă din librărie, când mi se arată o carte, fără nici un apelativ :"merită s-o cumpăr, sau nu ?"
- Au existat şi momente neplăcute, de tensiune ?
- Unul singur mai tare. Adică trec peste obişnuitele strigăte de pe Şoseaua Giurgiului gen "uite-l p-ăla cu cărţile", "băăăă, mai pune şi tu mâna pe-o carte", "io-te-l pe bâlbâitu de la televizor" ş.a.m.d., ca să ajung la golănaşul care, ieşind pe peron la metrou, s-a întors brusc şi a împroşcat pe uşa vagonului o expectoraţie gigantică. Ce-i drept, n-am înţeles dacă mi se adresa mie special, sau lumii ca atare.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
