Romanul Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul, de Philip K. Dick apare pentru prima oară tradus în limba română, în seria de autor de la Editura Nemira. Romanul a primit în 1975 premiul Campbell Memorial. Philip K. Dick a fost printre primii autori de SF publicaţi de editura Nemira în colecţia Nautilus, această serie de autor bucurându-se de numeroase editări şi reeditări, în format hardcover şi paperback. Povestea: Jason Taverner, realizator al unei foarte populare emisiuni de televiziune, se trezeşte într-o bună zi că nimeni, nici măcar baza de date a guvernului totalitar, nu ştie cine e. Într-o societate în care lipsa identificării este o infracţiune, nu are de ales. Trebuie să pornească într-o cursă nebună, în care întâlneşte poliţişti necuraţi şi dealeri de droguri experimentale. Oare ei ştiu mai mult decât arată? Oare cum poate dispărea identitatea unui om peste noapte?
“Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul este, în cele din urmă, un roman profund uman, care analizează rolurile pe care viaţa ne cere să le jucăm şi felul în care ele mai mult ne împiedică decât ne impulzionează dezvoltarea şi capacitatea de a comunica substaţial unul cu celălalt.” SF Reviews
“Philip K. Dick explorează abil urmările psihologice ale unui coşmar.” The New York Times Review of Books
Mare parte a ficţiunilor sale au loc în California, iar Philip K. Dick a folosit idei din cabalism, budism, gnosticism şi taoism, dar a utilizat în acelaşi timp elementele science-fiction clasice de tipul roboţilor, navelor spaţiale, extratereştrilor şi fenomenelor de tip extrasenzorial. În decursul vieţii, scriitorul a fost privit cu respect de fanii SF şi de colegii de breaslă, desi n-a ajuns niciodată să egaleze vânzările celor mai populari scriitori science-fiction americani ai epocii.
Acum însă romanele lui au intrat în pop culture prin ecranizările canonice precum Blade Runner (după Visează androizii oi electrice?, Nemira 2014) sau A Scanner Darkly (după Substanţa M, Nemira 2014).
Philip K. Dick s-a născut pe 16 decembrie 1928 în Chicago. La inceputul anilor 1950, a început să scrie texte science-fiction, iar în 1952 şi-a publicat prima povestire în revista Planet Stories. Cu ajutorul lui Anthony Boucher, editor si mentor, a inceput sa publice povestiri într-un ritm susţinut. Între 1955 şi 1970, a scris în medie două romane pe an şi a publicat peste o sută de povestiri în reviste ca Galaxy, Amazing, Fantasy and Science Fiction şi Worlds of If. Philip K. Dick a fost recompensat cu Premiul Hugo în 1963 pentru romanul Omul din castelul înalt, Premiul John W. Campbell Memorial în 1975 pentru Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul, Premiul British SF în 1979 pentru Substanţa M şi Premiul Kurd Laßwitz (Germania) în 1985 pentru Valis.
De doi ani, Marilyn Mason era ca şi protejata lui. Oricum, voia să devină cântăreaţă – să fie faimoasă, bogată, adulată, exact ca el. Într-una din zile se plimba prin studioul unde aveau loc repetiţiile, şi atunci el o remarcase. O faţă micuţă şi îngrijorată, cu picioare scurte, fusta ultramini – conform obiceiului său, înregistrase toate amănuntele din prima. O săptămână mai târziu, îi aranjase o audiţie la Columbia Records, cu artiştii şi roducătorul lor de faţă.
Se petrecuseră multe în acea săptămână, dar nimic având legătură cu muzica.
Marilyn îi ţipă strident în ureche:
– Trebuie să te văd. Altfel, o să mă sinucid şi vina va fi numai a ta. Pentru tot restul vieţii! În plus, o să-i spun femeii ăleia, Heather Hart, că ne-am culcat împreună tot timpul!
Jason oftă în sinea lui. La naiba, era deja obosit, epuizat de show-ul ăla blestemat în care, timp de o oră, trebuia să zâmbească, să zâmbească şi să tot zâmbească… încontinuu.
– Sunt în drum spre Elveţia, unde am să-mi petrec restul nopţii, anunţă el pe un ton ferm, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil isteric.
De obicei, când Marilyn era într-una dintre stările sale cvasiparanoice, în care lansa încontinuu acuzaţii, chestia ţinea. Dar nu şi acum, evident.
– O să-ţi ia doar cinci minute să ajungi până aici, cu Rolls-ul ăla al tău de un milion de dolari, îi răcni în ureche Marilyn. Vreau să vorbesc cu tine doar cinci secunde.
Am ceva foarte important să-ţi spun…
Probabil e gravidă, îşi spuse Jason. Cine ştie când, intenţionat – sau poate neintenţionat – uitase să-şi ia pilula.
– Ce poţi să-mi spui în cinci secunde, pe care să nu-l ştiu deja? rosti el tăios. Spune-mi acum!
– Vreau să fii aici, cu mine! exclamă ea, cu obişnuita-i lipsă de respect. Trebuie să vii. Nu te-am mai văzut de şase luni şi de-atunci m-am gândit foarte mult la relaţia noastră. Dar, mai ales, la acea ultimă audiţie…
– Bine, mormăi el, simţindu-se plin de resentimente şi de amărăciune.
Asta primea dacă încercase să-i ofere unui antitalent o carieră! Aşeză în grabă telefonul în furcă şi se întoarse spre Heather.
– Mă bucur că n-ai dat niciodată peste ea. E o adevărată…
– Aiurea! N-am „dat niciodată“ peste ea pentru că ai avut grijă ca asta să nu se întâmple!
– Oricum, zise el, luând o curbă la dreapta cu aeromobilul, n-am făcut decât să-i aranjez una sau două audiţii, iar ea le-a ratat pe amândouă. Aşa că acum, ca să-şi păstreze respectul de sine, trebuie să mă învinovăţească pe mine că aş fi cumva implicat în propriul său eşec. Pricepi cum vine…
– Are ţâţe mişto? întrebă brusc Heather.
– La drept vorbind, da. Zâmbi răutăcios şi Heather izbucni în râs.
Doar îmi ştii slăbiciunea, continuă el. Dar îţi garantez că m-am ţinut de partea mea de învoială! I-am obţinut audiţia… de fapt, două audiţii. Ultima a fost acum şase luni şi de-atunci ştiu precis că tot tună şi fulgeră în privinţa rezultatului. Mă întreb ce-o vrea să-mi spună…
Cuplă modulul de control în poziţia de curs automat spre clădirea în care se afla apartamentul lui Marilyn, cu zona sa de aterizare nu prea mare, dar bine concepută.
– Probabil că e îndrăgostită de tine, îi spuse Heather în vreme ce el cobora trenul de aterizare şi aşeza aeromobilul pe sol.
– La fel ca alte patruzeci de milioane, replică glumeţ Jason.
Heather se aşeză confortabil pe locul pilotului în aeromobil şi anunţă:
– Nu sta prea mult. Altfel plec de una singură!
– Şi mă laşi cu Marilyn pe cap?
Râseră amândoi.
– Am să mă întorc, anunţă el şi traversă acoperişul pentru a găsi ascensorul. Apăsă pe buton.
Când intră în apartamentul lui Marilyn, văzu din prima clipă că aceasta îşi ieşise din minţi. Faţa îi era crâmpoţită şi strâmbă; trupul – atât de chircit asupra lui însuşi, încât ai fi zis că încearcă să se autodigere. Iar ochii… Foarte puţine lucruri legate de femei, în vreun fel sau altul, puteau să-l facă să se simtă neliniştit, dar acesta reuşi pe deplin. Ochii ei, complet rotunzi, îl priveau sfredelitor, în vreme ce stătea tăcută dinaintea lui, cu braţele încrucişate, dură şi rigidă ca o bucată de metal.
– Vorbeşte, poftim! zise Jason încercând să preia avantajul situaţiei. Te ascult!
De obicei – de fapt, de fiecare dată –, când venea vorba despre o femeie, reuşea să controleze situaţia. Era specialitatea lui. Acum însă, nu prea se simţea în largul său.
Căci Marilyn continua să nu spună nimic. Faţa ei, sub urmele de machiaj, avea o paloare de mort – un cadavru ambulant.
– Mai vrei încă o audiţie? întrebă el. Asta vrei?
Marilyn scutură din cap, în semn de negare.
– Bine, spune-mi atunci despre ce e vorba, rosti el obosit şi încurcat.
Totuşi, nu lăsă să i se vadă asta în voce. Era mult prea şiret, mult prea experimentat, ca să-i dea voie să-i surprindă nesiguranţa. Într-o confruntare cu o femeie, aproape nouăzeci la sută e cacealma. De ambele părţi. Contează nu ce faci, ci cum faci.
– Am ceva pentru tine…
Marilyn se răsuci pe călcâie, dispărând în bucătărie. Cu paşi mari, el o urmă.
– Dacă încă îmi reproşezi fiascoul celor două…, începu să spună.
Mary îl întrerupse.
– Poftim! zise ea, întorcându-se. Luă din chiuvetă un sac de plastic şi rămase o clipă nemişcată, cu faţa la fel de palidă, cu trupul rigid, cu ochii ieşiţi din orbite şi privirea fixă. Apoi deschise sacul, îşi roti braţul ca pe-o morişcă şi zvârli ceea ce se afla înăuntru în direcţia lui.
Totul se întâmplă foarte repede. Jason se dădu înapoi din instinct, dar o făcu prea târziu şi prea lent. Creatura extraterestră asemănătoare unui burete adeziv, pe numele său Callisto, îşi înfipse imediat în pieptul lui cele cincizeci de tuburi destinate hrănirii, afundându-le adânc în carne.
Jason se năpusti imediat asupra dulapurilor suspendate din bucătărie, deschise uşile la întâmplare şi înşfăcă o sticlă de whisky pe jumătate plină. Îi deschise capacul cu mişcări nesigure şi-i turnă conţinutul peste creatura agăţată de pieptul lui. Gândurile îi erau foarte clare, gândirea – extrem de lucidă. Nu intră în panică, se mulţumi să toarne în continuare whisky peste creatură.O clipă, nimic nu se întâmplă. Jason încă se ţinea bine şi reuşi să nu intre în panică. Apoi, creatura începu să se acopere de umflături, să se zbârcească şi să cadă fâşii-fâşii, de pe pieptul lui pe podea. În scurt timp, muri.
Simţindu-se foarte slăbit, bărbatul se aşeză la masa din bucătărie. Lupta din greu cu
leşinul. Unele dintre tentaculele creaturii încă se aflau în trupul lui, cât se poate de vii.
– Nu-i rău, reuşi el să silabisească. Cât pe ce să-mi vii de hac, curva dracului!
– Încă nu, replică Marilyn sec, fără urmă de emoţie în glas. Mai ai în corp tuburile de hrănire ale creaturii, ştii asta. Uită-te doar cum arăţi! Iar o sticlă de whisky nu este de ajuns pentru a le îndepărta. Nimic, de fapt, nu este suficient!
Jason leşină în clipa următoare. Ca prin ceaţă, zări podeaua în verde şi cenuşiu apropiindu-se vertiginos de faţa lui, apoi totul se transformă într-un gol total. Un vid în care nici măcar el nu mai era prezent.
Fragment din romanul Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul, de Philip K. Dick în curs de apariţie la Editura Nemira.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
