Saviana Stanescu a emigrat cu succes in cultura americana si a cucerit New York-ul teatral cu montarea din primavara a piesei Sa epilam spre Vest (Waxing West) la Teatrul La MaMa. Cronici elogioase in The New York Times, Backstage, Village Voice confirma stilul unui dramaturg romano-american care a trecut de la teatrul poetico-metaforic scris in limba romana la incisivitatea si directetea scriiturii in engleza. Waxing West a fost prezentat in luna mai la Bucuresti si Sibiu, in regia lui Benjamin Moss si interpretarea actorilor americani.
- Cum a ajuns Waxing West in Est?
- Am vrut foarte mult ca publicul si critica romaneasca sa vada ce fac eu in America, pentru ca in traducere lucrurile suna diferit. Scriu acum direct in engleza, ma joc cu cuvintele si multi critici considera ca tocmai asta e marca mea in limba engleza: un anume limbaj poetic. Sa epilam spre Vest este o piesa si de limbaj, nu numai de poveste si atunci era important sa fie jucata si aici, la noi, in engleza, cu actori si regizor americani. Acesta e tipul de montare care se face acolo, cu regizori specializati pe text nou. Sunt foarte multumita de intalnirea mea cu Benjamin Moss, un regizor tanar care a inteles foarte bine piesa si a pus-o in valoare ca ritm, cu solutii ingenioase, care lasa textul sa se auda.
- Benjamin Moss rezolva o problema dificila a textului, aceea a dimensiunii onirice. A fost mult apreciat felul in care a rezolvat scenic cuplul Ceausescu.
- E o piesa dificila, toata lumea recunoaste asta. E scrisa in trei registre: unul realist-psihologic, un altul cvasimelodramatic si un registru oniric-absurdist, in care vampirii Ceausescu sunt tot timpul pe scena, ironizand eroina principala, ca un fel de simboluri ale trecutului care te trag in jos si nu te lasa sa inaintezi. De aceea
i-am facut vampiri pe Ceausescu si pe Elena. Dracula, Nadia Comaneci si Ceausescu sunt, din pacate, singurele lucruri cunoscute despre Romania de catre marea populatie americana (nu vorbesc aici despre intelectuali sau de oamenii de teatru). Asa ca m-am jucat putin si eu cu cliseele, dar m-am jucat intr-un mod in care acestea au semnificatie. Ceausescu si Elena trebuiau facuti in acest fel, oniric. Nu ar fi functionat in regim realist. Am fost foarte multumita de cuplul Ceausescu, interpretat de Grant Neale si Alexis McGuinness. In toate cronicile new-yorkeze, cuplul Ceausescu a fost omagiat.
- Cum iti explici succesul piesei?
- America si mai ales New York-ul sunt un melting pot, un loc unde aproape toata lumea a venit de undeva, candva. Fie din alte tari, fie americani din alte orase, mai mici sau mai mari. Toti vin in acest oras de o energie extraordinara sa faca ceva, sa inceapa o noua viata. Povestea Danielei care merge la New York este intr-un fel specific romaneasca, dar, in acelasi timp, este si foarte relevanta si rezonanta pentru americani: fiecare are in el ceva de emigrant prin parinti ori bunici. Ei inteleg foarte bine aceasta situatie, a celui ce incearca sa o ia de la capat, dar pe care bagajul trecutului il trage in jos. Problema emigrarii ilegale e acum foarte politizata, pentru ca in Senat se discuta noua lege a emigrarii si e foarte important sa aduci aceste lucruri in discutie si in teatru. Mai ales ca dramaturgia americana mainstream e putin obosita. Criticii si lumea de teatru recunosc asta. Oamenii s-au saturat de piesa de Broadway a familiei americane instarite, mic-burgheze, care nu are alte probleme decat adulterul, poate homosexualitatea sau pedofilia. Asa au aparut acesti noi playwriters care, ca si mine, vin cu o noua forma de teatralitate, de explorare a temelor complexe ce reflecta identitatile multiple: etnice, personale, social-politice. Eu vin din Romania, altii vin din tari latino-americane, sunt negri sau chiar americani albi.
- Succesul nu se opreste la La MaMa. Urmeaza sa ajungi pe mainstream?
- Am mai avut o piesa montata la La MaMa, Yokastas cu Richard Schechner, si aceea foarte bine primita, iar cu Waxing West am ajuns chiar mai sus, pentru ca spectacolul a fost un hit, cum spun ei. Acum lucrez deja la o comanda pentru un teatru mai mare Off Broadway, Julia Meins Theater, sponsorizat de New York State Council of The Arts. Productia a intrat in lucru la 1 septembrie si sper sa fie bine primita. Asta imi place in America: ierarhiile sunt clare cu toata multiplicitatea identitatilor, valorilor si niselor culturale. Stii foarte sigur ca daca ai avut succes la La MaMa, cu cronici in ziare importante, urmeaza sa urci, nu poti merge in jos. Acum probabil cariera mea se va indrepta spre teatre mai mari, de Off Broadway. Scriu si scenariu de film, pentru ca am primit o comanda de la o regizoare israeliano-americano-franceza, foarte cosmopolita si ea. In America inveti sa lucrezi cu oameni cu identitati multiple, cu etnicitati diferite si asta e frumusetea. Intr-un anume sens, asta e epoca in care traim, dupa cum spune si titlul antologiei pe care am lansat-o la Sibiu in festival, cu totii suntem Global Foreigners (straini globali), oameni care se deplaseaza mai usor dintr-o tara in alta si care pot intelege mai bine realitatile globale.
- E o realitate si pentru tinerii romani carora li se ofera multiple oportunitati de a calatori, de a cunoaste. Temele pieselor tale vor pastra aceasta abordare socio-politica a unei realitati globalizante?
- Am fost uimita ca in Romania exact tinerii au reactionat foarte bine la piesa. Mi-au spus: avem nevoie de tipul asta de piese, care reflecta o realitate socio-politica si o poveste umana in acelasi timp. Cred ca e nevoie de asa ceva si in dramaturgia romaneasca actuala. Intr-un fel, asta e zona mea acolo, in America. Practic doar eu scriu despre imigrantii est-europeni, despre oamenii din Balcani si cred ca e o zona in care am multe de explorat. Chiar piesa la care lucrez se numeste Alien; asa sunt numiti strainii pe vizele oficiale si atunci mi-am intitulat-o astfel, mai ales ca inseamna nu doar strain, ci si extraterestru. Am sa raman o vreme in zona asta socio-politico-personala, sa spun povesti umane intr-un context social-politic capabile sa faca publicul american, cel bogat mai ales, care nu stie exact ce se intampla in alte cartiere sau ce se intampla cu noii imigranti, sa vada si o alta realitate. E nevoie de acest tip de piese, americanii recunosc asta si uite ca o recunosc si tinerii din Romania.
Pe langa cei care mi-au spus cat de importanta li se pare piesa, au fost si voci care mi-au reprosat ca stric imaginea Romaniei. Mi s-a parut amuzant, pentru ca nu acesta este scopul scriiturii dramatice, sa faca propaganda, sa promoveze o imagine pozitiva. Ce e aia imagine pozitiva a Romaniei? Eu prezint o imagine filtrata prin specificitatea mea, care se ocupa de probleme ale realitatii si tocmai lucrul asta e apreciat in America. Cand spui o poveste care vine dintr-un loc de adanca autenticitate, ei reactioneaza, le place mai mult decat o falsa imagine pozitiva, de propaganda, care nici nu ar fi luata in seama. Intr-un anume sens, eu fac mult mai mult bine imaginii Romaniei in America decat orice tip de propagandism.
Interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
