Gáspár György este psiholog clinician şi psihoterapeut relaţional, având specializare în hipnoza clinică, psihoterapia de familie şi psihoterapia integrativă. Profesează în domeniul sănătăţii relaţionale de peste zece ani. Este membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie, unde coordonează programul de formare în psihoterapia familiei şi e responsabil pentru dezvoltarea strategiei de colaborare europeano-americană în domeniul psihologiei şi al psihoterapiei relaţionale. Deţine un cabinet privat în Bucureşti, unde acordă servicii de consiliere şi psihoterapie pentru copii, adolescenţi şi adulţi, cupluri şi familii.
„Copilul invizibil îi invită pe părinţi să descopere metodele esenţiale prin care îşi pot ajuta copiii să crească frumos – punând accent pe înţelegerea de sine a părinţilor. Unul dintre cei mai relevanţi predictori ai dezvoltării unui copil provine din maniera în care părintele său caută, având mintea deschisă, conexiunea emoţională cu propriul său copil interior. Această carte se bazează pe ştiinţă şi e plină de sfaturi practice, menite să-i ajute atât pe copii, cât şi pe părinţi, să evolueze.” – Dr. Daniel I. Siegel, profesor de psihiatrie la Şcoala de Medicină UCLA, cercetător în domeniul interacţiunilor familiale şi al ataşamentului.
Importanţa preţuirii de sine
Ca psihoterapeut relaţional care lucrează zi de zi cu părinţi şi familii, am ajuns să cred cu tărie în faptul că nu-i putem iubi pe cei din jur – copii sau parteneri de viaţă – dacă nu avem o preţuire autentică de sine. Deoarece, ignorându-ne propriile nevoi, suntem predispuşi să le uităm şi pe cele ale copiilor, intrând într-o cursă obsesivă pentru un rezultat anume, care în realitate niciodată nu este sub controlul nostru. Ceea ce avem sub control este acceptarea faptului că nimeni nu a avut o copilărie perfectă, iar modul în care reuşim să procesăm şi să înţelegem ce s-a petrecut cu noi în trecut este mai important decât ceea ce ni s-a întâmplat în fapt. Acest proces de autocunoaştere şi acceptare de sine este parte esenţială în maturizarea noastră psihologică şi spirituală, iar în absenţa acesteia viaţa de familie se poate transforma într‑un calvar emoţional şi un dezastru relaţional.
În urmă cu mai mulţi ani, în timp ce mă familiarizam cu scrierile şi descoperirile cercetătoarei şi povestitoarei Brené Brown, unul dintre citatele acesteia mi-a frapat, frustrat şi enervat mintea: „Deşi este important să ne cunoaştem şi să ne înţelegem pe noi înşine, există un aspect infinit mai important pentru a avea o viaţă împlinită: să ne iubim pe noi înşine.”
Pe atunci, încă mai credeam că iubirea şi preţuirea de sine sunt semne de aroganţă, trufie şi narcisism. Motiv pentru care am aruncat cartea din mână şi mi-am zis în gând: O altă tâmpenie, repetată de-o minte prăfuită şi plictisită. Astăzi, după un deceniu de muncă terapeutică, sunt convins că, fără respect de sine, orice încercare de a-i forţa pe ceilalţi să ne respecte este zadarnică şi inutilă. De ce şi‑ar respecta un copil părintele, dacă părintele nu se respectă pe sine? Cu ce drept să-i pretind copilului ceva ce eu însumi nu-mi ofer? Mai ales în condiţiile în care parentajul semnifică ceea ce-i oferă adultul copilului, şi nu ceea ce primeşte adultul.
Fie că ne place, fie că nu, noi le suntem datori copiilor noştri, şi nu invers. Iar orice manifestare autentică sau atitudine empatică a acestora faţă de noi este un dar sau, dacă vreţi, o dovadă a faptului că ne-am făcut suficient de bine treaba. Prin urmare, dacă vrem să ne iubim cu adevărat copiii, avem nevoie să ne iubim pe noi înşine, iar aceasta este una dintre primele şi cele mai dificile lecţii ale românilor. Să îndrăznim să ne uităm la copilul interior, aşa cum părinţii noştri nu au ştiut sau nu au putut să o facă – într-o manieră ghidată de curiozitate, compasiune şi acceptare umană necondiţionată. Iar dacă credeţi că acesta este cel mai stupid şi banal mesaj din lume, aşa cum consideră majoritatea adulţilor inconştienţi şi cum am crezut şi eu mulţi ani de zile, este esenţial să ştiţi că iubirea autentică şi preţuirea de sine sunt dovezi supreme de curaj, într‑o lume în care nu ştim prea bine să facem diferenţa între auto‑suficienţă şi auto-compasiune. În condiţiile în care, ca adulţi, încă din copilărie, suntem însetaţi după apreciere, validare şi mai ales atenţie… multă, multă, multă atenţie. Suntem o cohortă de adulţi cu o teamă uriaşă de compasiune şi preţuire de sine, iar acest fenomen s‑a produs deoarece mintea noastră consideră că, dacă aceste bunătăţi psihologice nu au venit uşor în copilărie, înseamnă că nu le merităm, că nu suntem demni de ele. Însă ştiinţa sufletului şi tot mai răsunătoarele studii de specialitate ne confirmă că noi toţi merităm să iubim şi să fim iubiţi, iar dacă nu am învăţat asta în copilărie, acum a venit momentul potrivit. Astfel, a relaţiona înseamnă a iubi (cu inima, cu mintea şi cu fapta) şi a da dovadă zi de zi de respect şi preţuire de sine.
Deseori, mă întreabă părinţii sau viitorii părinţi cum este atunci când dăm dovadă de preţuire de sine. Iar răspunsul vine tot din munca de cercetare realizată de dr. Brené Brown, autoare şi profesoară la Colegiul pentru Studii Sociale din cadrul Universităţii din Houston, SUA: „Practica iubirii de sine înseamnă să învăţăm să avem încredere în noi înşine, să ne tratăm cu respect şi să fim buni şi afectuoşi cu noi înşine.”
Această bunătate poate fi reprezentată de:
- Acceptarea tuturor emoţiilor pe care le trăim şi validarea acestora ca făcând parte din condiţia noastră umană: Da, îmi este frică şi sunt îngrijorat pentru viitorul copilului meu, dar asta este o trăire umană şi stările mele din prezent nu sunt un predictor real al viitorului.
- Utilizarea unui limbaj interior blând, definit de respect şi umanitate: Recunosc că felul în care m-am comportat faţă de copilul meu nu este o dovadă de mândrie şi nici pe departe nu este ceea ce vreau ca acesta să trăiască în relaţia cu mine. Însă ştiu că îi pot cere iertare şi pot repara ruptura dintre noi.
- Descoperirea sau formularea unei mantre personale, care să răsune în mintea noastră în momentele de haos emoţional: Mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt sau Nu sunt perfect şi nici nu este nevoie să fiu.
Învăţăturile din psihologia budistă, care se află la baza parentajului prezent, ne indică drept cel mai potrivit moment pentru a ne reapropia de umanul din noi, exersând astfel preţuirea şi respectul de sine, prezentul – chiar acum. Aşadar nu mai amânaţi, deoarece timpul nu trece mereu în favoarea noastră, şi alegeţi în mod conştient ca începând de azi să vă exprimaţi în mod sistematic iubirea. Puteţi face acest lucru începându-vă fiecare dimineaţă cu un dialog interior, cald şi plin de empatie, exact aşa cum i-aţi vorbi celei mai dragi persoane din lume, sau acordându‑vă zi de zi permisiunea de a trăi şi simţi toată gama de emoţii care ajung să vă însoţească în călătoria zilei. Dacă încercaţi pentru prima dată acest exerciţiu de permisiune emoţională, este bine să vă notaţi pe un post‑it un enunţ-cheie, care să vă reamintească în mod constant de noul angajament: Îmi ofer libertatea de a trăi şi experimenta orice emoţie umană; mai mult decât atât, am să-i fac loc în lumea mea interioară.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Curtea veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
