Cristinel, sotia lui Mircea Eliade, ne povestea la Paris, mie si sotiei mele, pe la inceputul anilor '80, ca nu putea suferi "Comedia Franceza", batranul teatru demult clasicizat al Frantei, si ca refuza sa-l mai frecventeze vreodata. "Cand eram eleva la pension, aici la Paris" - spunea ea - "ne duceau cu scoala in fiecare sambata la matineele de la <<Comedia Franceza>>. Mult am mai plans prin intunecimea lojelor, in timp ce se desfasurau spectacolele". "De ce?" - am intrebat-o noi, nedumeriti de acea tristete. "Plangeam de dorul Tecuciului" - ne raspundea ea firesc, spre hazul nostru. Amintirea Tecuciului de alta data, a casei parintesti, a copilariei sale, starnea intr-insa nostalgii si vechi fervori. Era aici, de altfel, un punct de divergenta intre doamna Eliade si sotia mea. Oricat de bine ne intelegeam cu marele nostru prieten in toate privintele, literare, politice, savante si mai putin savante, oricat de bine ne simteam, impreuna cu doamnele noastre, atunci cand ne intalneam si taifasuiam in lungile seri luminoase de vara pariziana, un marunt diferend tot se ivea intre doamne atunci cand sotia mea spunea, visatoare: "Orasul cel mai frumos din lume e Focsaniul", la care doamna Cristinel riposta prompt dar decis: "Ba nu, te inseli, e Tecuciul".
Cam tot pe timpul acela, cand asistam la reprezentatiile de la "Comedia Franceza", ma surprindeam in sala facand fiului meu apologia "Teatrului National" din Clujul copilariei mele, in tmp ce Bianca elogia "Teatrul Pastia" din Focsani, orasul in care se nascuse si unde, devenind curand brasoveanca, isi petrecea vacantele fericite ale copilariei la matusi. Acolo unde ai avut revelatia spectacolului, unde ai cunoscut pentru intaia oara sarbatoarea numita "seara de teatru", acolo iti ramane o parte din inima. Desi - prin acea lipsa de sincronizare afectiva pe care am trait-o de atatea ori (si continuu sa o traiesc pana in ziua de azi) care face ca o parte cel putin din mine sa se doreasca mereu aiurea decat acolo unde tocmai ma aflu -, chiar in anii aceia de incantata frecventare a teatrului si operei din orasul meu natal, de altfel ani de fervente lecturi din clasicii francezi, ma visam cu incapatanare la "Comedia Franceza", ca la un templu initiatic, la locul insusi al aratarii, al epifaniei Teatrului. Nu cred ca micul Marcel, din A" la recherche du temps perdu, care jinduise multa vreme in van dupa spectacolele de la "ComAédie-FranAçaise", caci parintii nu-i permisesera inca sa mearga la teatru, isi va fi reprezentat mai feeric o seara la acel teatru - ce se numea pe atunci "ThAéatre-FranAçais" si ale carui afise de culoare lie de vin le urmarea, lipite pe coloana de afise Morris pana la care, dimineata de dimineata, dadea o fuga - decat mine in orasul meu transilvan, unde eram silit sa-mi inchipui nu numai scena cu decorul si personajele sale, ci si stalpul cu afise, teatrul cu coloane si, in jur, Parisul cu mirajele luminilor sale, scena a scenelor, teatru al lumii.
Si au venit apoi anii, tarzii, in care mi s-a dat sa frecventez acea nobila casa. Nu mai aveam vechea fervoare copilareasca in mine. Nici in jurul Comediei Franceze nu mai plutea si nu mai pluteste azi acel "mic aer de sarbatoare inocent si discret", pe care il atribuia AndrAé Billy, pe la inceputul secolului al XX-lea, animatiei din jurul acestui teatru. Exista si acum, ca si pe la 1900 dupa-masa, un "public spAécial des matinAées classiques", si acesta - ca si odinioara - invadeaza peristilul teatrului, unde insa nu mai vegheaza "un garde-rAépublicain", cu casca, manusi albe si mana pe manerul sabiei, ci tineri foarte corect, chiar pretentios imbracati in costume negre, ca niste ciocli in jurul unui catafalc, sau ca niste crupieri in jurul meselor de ruleta, si care, asemenea garderobierelor si doamnelor de sala in rochii negre de seara, amfitrioane politicoase ce nu accepta, ca in alte parti, bacsisul pe care i-l strecori in mana, multumindu-ti totusi gratios dupa ce ti-l inapoiaza, te intampina in foaier, vrednici dar inutili oficianti ai unui rit defunct.
In micul aer de sarabatoare, nevinovat si discret, din "Comedia Franceza", pluteste un praf fin de distinsa plictiseala. Praful se cerne usor peste plusul rosu si auriturile salii, peste decorurile vetuste, peste jocul demult consacrat si osificat al actorilor. Poate ca pacla diafana a prafului este necesara pentru buna desfasurare a ritualului, conferind figurilor si gesturilor lentoarea somnolenta a oficiantilor si a oficierii ca in stare de transa. Insasi repetitia multiseculara (de cate mii de ori se va fi jucat aici Avarul, din acea seara de 9 septembrie 1668 a primei reprezentatii?) contribuie la o "consacrare", la o cvasiritualizare a spectacolului.
Spun "cvasi-", as putea spune "pseudo-", intr-atat riturile au dezertat din teatru, lasand in loc aparenta lor, masca lor mai mult ori mai putin falsa. Astfel, "Comedia Franceza" nu mai e azi un "templu al Muzelor". Dar ea continua sa constituie pentru mine un soi de arhetip al acelui teatru al copilariei ca si al tuturor teatrelor vechii Europe. Simt aceasta indeosebi atunci cand trec, in foaierul acestui teatru, pe langa fotoliul lui Moliere, fotoliul Bolnavului inchipuit, in care marele Comediant a murit, pe scena, fotoliu jerpelit, cu pieile rupte atarnand, mai patetic insa decat tronul lui Napoleon.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
