Cand am terminat studiile universitare, am trecut direct din banca la catedra. Din examinat, am ajuns, brusc, examinator. Ca student, aveam trac la examene, precum un actor la premiera. Ca profesor, m-am purtat cu studentii in asa fel incat, pus in locul lor, sa fiu multumit. Am corectat tezele cu atentie, comparandu-le mereu intre ele, deoarece conteaza nu evaluarea in absolut, la care am cadea cu totii, ci aprecierea relativa, care ne ierarhizeaza. Cu timpul, mi-am dat seama de dificultatea de a aprecia cantitativ, prin note, profunzimea unor cunostinte si, mai ales, ardenta unei vocatii. Acum, cea mai neplacuta parte a activitatii mele didactice este aceea de evaluare si departajare.
In calitate de critic de teatru, sunt deseori somat sa fac clasamente. Voci dulci de tinere jurnaliste susura in telefon, cerandu-mi imperativ - daca se poate, pe loc - optiunile. Ca sunt la munte sau in strainatate, nu conteaza, ele au urgent nevoie de evaluarile mele, pentru a le putea compara si agrega cu ale altora. Memoria risca sa-mi joace feste, mai ales ca unele clasamente se fac pentru cea mai recenta stagiune, altele, pentru ultimul an calendaristic. Prestatiile exceptionale raman in memorie ca si cum s-ar fi petrecut ieri, cand, de fapt, dateaza de doua-trei stagiuni/ani. Pe de alta parte, reactiile de autoaparare fac ca mintea sa se debaraseze nu numai de ceea ce a fost tern si neispirat, ci si de ceea ce a fost construit cu zel, dar a iesit mediocru. Dorind sa nu-i refuz pe jurnalisti, mi-e teama ca nu cumva sa-i nedreptatesc pe artisti. Cu atat mai mult cu cat, mai nou, unii imi cer si clasamentul invers: cel mai slab actor, cel mai penibil spectacol. Or, actul artistic pretinde o analiza nuantata, de finete, incompatibila cu un punctaj acordat pe baza unei grile din care sa rezulte doar pozitionarile la extremitatile scarii de valori. De aceea, spre indignarea unora, am afirmat despre unul si acelasi spectacol ca este cel mai bun, dar si cel mai slab al stagiunii, judecand, bineinteles, din puncte de vedere diferite. Cei care nu m-au inteles au uitat ce spunea odinioara Esop despre limba.
Studentii contesta examenele in sine, socotindu-le neconcludente. Cu toate acestea, sunt foarte atenti la clasamente, cand acestea au efecte directe. Clasamentul ramane, cel putin deocamdata, un criteriu de selectie, oricat de discutabil, pentru o bursa, un loc in camin sau un loc de munca. La fel, oamenii de teatru afiseaza, in general, un dispret suveran pentru aprecierile criticilor, indiferent daca acestea le sunt favorabile sau nu. Cand primesc laude, artistii pretind ca ele n-au fost corect motivate, cand sunt criticati, pretind ca n-au fost intelesi. Impenetrabili la argumente, ei sunt, insa, foarte sensibili la clasamente. Analiza ii lasa rece, in timp ce pozitionarea pe liste le da fiori. Absenta din top este mai grava ca orice. Chiar cei cu statut de vedeta, carora te sfiesti sa le mai dai note, pretind sa fie evaluati, laolalta cu debutantii.
Absenta din clasamentul celor mai buni creeaza resentimente durabile. Cum nu se poate replica unui clasament, sentimentul de frustrare se interiorizeaza si emotia negativa este retraita ca ?re-sentiment?. De aceea, replica artistului vine tarziu, dar inevitabil. Succese obtinute in turnee prin strainatate sunt invocate ca dovezi ale opacitatii celui care a facut clasamentul. Se speculeaza, uneori cu succes, dificultatea de a potrivi aprecierile cu categoriile cam rigide, impuse de regula jocului. Astfel, cel mai bun regizor nu face neaparat cel mai bun spectacol, iar in multe piese contemporane distinctia dintre rolul principal si cel secundar este vaga, cu un cuvant la moda, fuzzy. Se pretinde ca o prestatie individuala de calitate sa fie remarcata, desi ea este greu de desprins dintr-un demers, in ansamblu, slab. De asemenea, se cere ca, in aprecieri, sa se faca total abstractie de calitatea dramaturgica a piesei reprezentate. Or, alegerea deliberata a unui text stupid, in speranta ca astfel va straluci mai mult maiestria interpretativa si regizorala, diminueaza tocmai receptivitatea fata de aceste calitati. Au existat tentative de a clasifica spectacolele de teatru printr-un numar de stele, ca filmele si hotelurile. Este bine ca s-a renuntat, pentru ca teatrul, arta democratica, pretinde un exercitiu critic mai nuantat, dincolo de clasamente si imun la resentimente.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
