Poate invia Christos la Bucuresti?, ma intreb in aceste zile cu miros de cozonac, cand, mai mult ca alta data, marele oras, inventat tocmai pentru a ucide vraja miturilor indispensabile, imi starneste sentimente de instrainare si ostilitate.
Printre scheletele inestetice ale blocurilor neterminate, strajuite de siluetele descarnate ale macaralelor cancerate, un zarzar insingurat tremura de spaima vanturilor neghioabe, care i-ar putea contamina florile diafane. In decorul rastignit, crengile noduroase, colorate cu sfiiciune in alb si roz, par ramasitele unei lumi fabuloase, scapata dintr-un cataclism barbar. Abia daca zaresti petecul acela de paradis in goana cotidianului efemer, contorsionat de prioritati chiluge.
Pentru cel care vine in Capitala, insiruirea neregulata si nesfarsita de cladiri eclectice nu este altceva decat un spatiu profesional, lipsit de emotie sau caldura. In care te grabesti, suportand umorile agresive ale multimii dezlantuite, sa ajungi la serviciu. Unde te amesteci cu alti provinciali, pripasiti si ei de aiurea, in speranta regasirii bucuriei nealterate. Cu ochii rasuciti spre fundul sufletului, asculti banalitatile colegului de birou sau intrigile de cartier si astepti sa infloreasca din nou caisii. Si merii... Si gutuii... si amintirile pascale, nascute mai mereu in primaverile narciselor adunate intr-o ametitoare si parfumata harfa, mangaiata de adierile vreunui nor ratacit in imensitatea bleu-linistitoare. Spre livezile inflorite pluteau maiestuos, usoare si fericite, randunelele recent intoarse din surghiunul tarilor calde, desenand rotocoale inalte si perfecte pe cerul molcom. Din cand in cand, dinspre stalpii de care spanzurau sarmele electrificate, se auzeau muzicile labartat-afone ale berzelor afundate in cuiburile proaspat dereticate. Seara cobora princiar, cu iluminari rosietice, facand sa aprinda turla bisericii, zgaltaita de clopotul tras cu putere de un vrednic oarecare. Intotdeauna, in noaptea aceea, petrecuta langa babele cuprinse de motaiala, Christos invia, starnind sclipiri de bunatate in privirile oamenilor. Satul semana cu un colac urias, plin de lumanari palpainde si din ciobul cu tamaie incinsa indreptam spre Tatal nostru semnul iertarii. Nu stiu nici acum daca El ne auzea sau ne vedea, dar cele trei degete stranse discret si miscate gratios in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh ma impacau cu mine. Pentru o clipa credeam ca fapturile Domnului sunt mai aproape de rai decat de iad.
"CHRISTOS A INVIAT!/ ADEVARAT A INVIAT!", isi sopteau toti, patrunsi de fiorul credintei, iar pamantul aducea cu un ou vopsit in rosu, pe care nu-l putea sparge nimeni. Si nimic.
De atunci mi-am pierdut aceasta naivitate, ca si iluzia ca Iisus poate invia pe Magheru sau in Ferentari, intr-un Bucuresti satanizat. Asa imi explic exodul masiv spre "acasa" in zilele de Paste, ca incercare de a scapa de sordidul cartierului bucurestean sau de fatarnicia snobismului epatant si urat mirositor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
