Caci, dupa Ferestre 98 (1998) si 40238 Tescani (1999), carti colective invaluite deja in aura istoriei literare, Ioana Vlasin devine Ioana Nicolaie si publica primul ei volum, Poza retusata, in urma castigarii concursului de debut de la Cartea Romaneasca, intr-o vreme in care nu era deloc usor sa debutezi. La 26 de ani, Ioana Nicolaie intra in poezia dintre milenii umar la umar cu alti tineri poeti formati in cenaclul Litere condus de Mircea Cartarescu, debutand in acelasi an (2000) cu Doina Ioanid si Marius Ianus intr-un moment de ruptura pentru literatura romana recenta.
Urmeaza, in 2002 si 2003, doua volume "gemene": Nordul si Credinta, in care Ioana Nicolaie configureaza un spatiu destul de exclusivist in contextul invaziei poeteselor directe, "autentice" si vorbarete ale anilor 2000, preocupate de visceralitate si de descoperirea plina de violenta si rabufniri masochiste a propriei corporalitati. Nici urma de violenta si de agresivitate intoarsa spre sine - atunci cand nu improasca venin spre tot ce misca-mprejur -, ca la Elena Vladareanu si suratele ei, in versurile cumpanite ale Ioanei Nicolaie, poate chiar cu un exces de cerebralitate si de tehnica literara (stapanita, aceasta din urma, aproape fara greseala). Cele doua carti, dense si "rotunde", vor fi reunite in Cenotaf, din 2006, care pastreaza principalele coordonate ale scrisului autoarei (lirism, nostalgie, estetizare moderata, lipsita de straluciri orbitoare), precum si imaginea unei lumi patriarhale, a unui univers care se pierde in ceturi boreale (nordul familiar, dar si salbatic, spatiu inchis si atemporal ce inghite biografii in favoarea vietii simple si dificile, cu "cerul de parafina largindu-se/ intr-un soare cu chip uleios...").
Cerul din burta, aparuta in 2005, este, in acest context, o carte speciala - la confluenta dintre poezie si proza, dintre notatia precisa si emotia aburoasa a maternitatii. Poem-roman al asteptarii infrigurate, al sperantei, dar si al micilor spaime inconstiente ce premerg nasterea copilului, Cerul din burta este o carte asumata, desi nu lipsita de zaharicale dezarmante: "Draga fata, draga baiat, vreau sa te apar de toate relele. Ti-am vazut oscioarele in muschii translucizi. Vreau sa-ti fie usor, fara spaima. Ti-am vazut burtica si corpul alb-negru. Inima-ti sclipea de sudoare. Vreau sa te sprijin in panica si-n dezolare. Ti-am vazut capsorul si ochii deschisi..."
Nasterea si moartea, obsesiile din Nordul, Credinta si Cerul din burta (intre care s-a strecurat dragostea, experienta revelatoare din Poza retusata) sunt bornele unei vieti cu o desfasurare lineara si lipsita de mari rupturi destabilizatoare, caci in lumea Ioanei Nicolaie, poeta cu fantasme de extractie mitica ("Se poate sa fi fost celta/ candva scormonind dupa miezul rosu al muntilor"), traditia - si reintoarcerile pline uneori de reverii dureroase - continua sa joace un rol esential. Inclusiv traditia literara, in versurile din Cenotaf regasindu-se, intr-un fel sau altul, ceva din neoexpresionismul saizecistilor Ioan Alexandru sau Ileana Malancioiu (ei insisi blagieni in cuget si-n simtire), trecut prin sita biografismului unui Mircea Ivanescu (incat cartile Ioanei Nicolaie pot fi citite, cu toate scaderile lor, ca niste lungi poeme pe mai multe voci si la diferite "temperaturi" poetice).
Ceea ce nu inseamna ca autoarea si-ar negocia scrisul cu vreunul dintre modele - destul de inteligenta si de matura, ea si-a gasit din vreme stilul, asa ca nu-i ramane decat sa si-l rafineze, sa-si perfectioneze patentul. Pentru ca o astfel de scriitura, indeajuns de discreta si de rabdatoare, este de obicei - cu conditia sa nu stagneze prea mult - invingatoare pe termen lung.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
