Nicolae Stan s-a născut pe 2 ianuarie 1953. Este doctor în filosofie al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti. A fost membru al Cenaclului de Luni şi al Cenaclului "Junimea". A debutat în anul 1984, cu volumul de proze Boare de Waterloo, la Editura Cartea Românească. Au urmat romanele: Aşezarea, 1989, Editura Cartea Românească; Apă neagră, 1999, Editura Nemira (premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în anul 2000); romanul-mozaicat, Evelyn, e-book, Editura Coresi, 2011; eseurile: Nietzsche, ermitul vesel, Editura Economica, 2011; Incursiune în sferapublică românească; Modele europene, Editura Eikon, 2011.
Cum să scrii un roman despre nihilismul contemporan, care să poate fi citit, de pildă, şi de cineva din anul 2091? Cum să dezvălui demonii "tranziţiei" româneşti postdecembriste, fără să rămâi captiv istoricismului? Nimic mai simplu… Nicolae Stan a construit un orăşel-satelit al Bucureştiului, în care se pot regăsi multe oraşe reale; a plasat în el tipologii diverse de personaje: oameni de afaceri, oameni politici, ziarişti, revoluţionari, mondeni etc.; le-a urmărit unora vieţile încurcate, iar altora le-a privit morţile izbăvitoare. A luat naştere, astfel, un roman perspectivistic despre o apocalipsă molipsitoare, întâmpinată cu credinţa într-un alt pământ, nou…
"Ceaţă pe Tamisaeste romanul unei lumi invadate deZgomot,din care Muzica a dispărut. Este carteala care m-amgândit din anul 2003, atunci cand am început "documentarea".Deoarece, o perioadă însemnată, am cunoscut din interior viaţa socio-politică a României, şi, pe de altă parte, pentru că, în accepţia mea, Demonii lui Dostoievski este romanul din care s-a născut modernitatea literară, am dorit să scriu un fel de echivalent românesc şi actual. A fost, totodată, şi un proiect generaţionist (am numit generaţia '80 ), al mizeişi pe tehnici, schimbări de perspective, totul culminând cu privirea unui narator transistoric, din anul 2091, care contemplă şi judecă lumea noastră." - Nicolae Stan
*
* *
Mă mâncau buricele degetelor, cum spuneau cei vechi, să scriu despre grozavele întâmplări narate atât de neaşteptat de bunicul meu cel răbdător. Îmi dau seama azi, la atâţia ani distanţă, - care, de fapt, prin viteza condensării lor echivalează cu cel puţin 200 de ani tradiţionali! - că estetica veche, cea a faptelor povestite, ar putea fi afectată de intruziunile mele cu rol istoric mai mult, şi nu cu unul cultural propriu-zis. Slavă Marii Întâmplări - cum pe drept a instituit-o Suprema MCC! - că trăiesc în Europa de azi, a nevroticului an 2091, când gustul estetic mizează foarte mult pe realitate.
Dar iată că studiind eu şantierul romanului Spectacolul, am dat peste o notă - nr. 3150 - pe care antecesorul meu n-a inclus-o-n roman, dar care anticipează estetica noastră, a faptelor brute. Este o întâmplare prin care-a trecut la modul real prozatorul optzecist. Nota vorbeşte de o persoană a vremii, comună, banală, dar care se considera o vedetă - aşa-şi spuneau cei ce-apăreau la vechiul televizor! - şi care are meritul, inconştient, dar primordial, de a fi redus adevărul estetic al bunicului, la cel istoric, specific nouă, celor din 2091. Ea pur şi simplu anticipează sfârşitul primului secol al mileniului trei. Este, aşadar, o revoluţionară, o avangardistă.
Pe scurt, în jurul anului 2010, pe la începutul lui, bunicul se mutase-n Bucureşti cu toată familia, reuşind să-şi cumpere acolo un apartament. Într-o zi oarecare, scriitorul îşi chemase un cunoscut, un electrician, să-i monteze lustrele. Şi brusc a primit un telefon pe vestitul lor mobil. Ah, ce frumos! Nu rezist tentaţiei de a vă reda, fie şi succint, convorbirea notată de bunicul.
"- Alo, domnul scriitor?
Era o voce de femeie: calmă, cristalină, interesantă.
- Da.
- La telefon, eroina romanului dumneavoastră!
Am făcut o pauză scurtă, uimit. M-am recules.
- Domnişoară, nu există eroine de roman care să telefoneze autorului!
Mi-am dat seama că era vorba de una dintre domnişoarele care purta întâmplator numele unor personaje de-ale mele: Mioara, Evelyn, Olimpia, Dida...
- Vrăjeli! Cum vă permiteţi dumneavoastră să scrieţi un roman şi să folosiţi acolo numele meu?
- ...
- Nu vă permit! Eu sunt celebră, mă opreşte lumea pe stradă...
Glasul îi creştea în intensitate, ce mai, era de-a dreptul isterică.
- N-o mai lăsaţi! Închideţi, nu vedeţi că n-a-nţeles nimic şi vă jigneşte? s-a întors către mine electricianul.
-Las-o ...
- Sunteţi un trişor! urla-n receptor domnişoara. Un impostor, un speculant care se îmbogăţeşte pe spatele meu celebru. Vă dau în judecată!
- Fiţi atentă, domnişoară, orice personaj c'est moi! Înţelegeţi? "
Întrerup aici nota pentru a nu abuza de timpul vostru preţios, supus unei competiţii feroce. Trebuie să recunoaşteţi că domnişoara respectivă - s-o fi chemat-o Evelyn? sau Olimpia ? - a anticipat în felul ei estetica adevărului-adevărat, a timpurilor noastre:
Dar să vedeţi la ce paradox m-am gândit! Efortul meu de a dezgropa situaţia istorică în care sunt plasate personajele ficţionale ar putea avea exact rolul de a revitaliza tocmai ficţiunea! Căci, da, cine mai face astăzi diferenţe între ficţiunea bunicului şi notele mele istoriste, culese direct din viaţa reală a românilor în preajma anilor 2000... Dar îmi voi face în continuare datoria. Voi lupta pentru adevăr! De pildă, versetul în cauză, văzut de Cezar pe frontonul unei clădiri vechi, a fost text şi pretext de dispută şi analiză într-unul dintre numerele revistei de tradiţie culturală, Viaţa Românească, condusă de unpoet, Prelipceanu. De data asta, băiatul meu, Karl, mai rece, mai distant, de obicei, faţă de aceste "dulcegării româneşti", cum le numeşte el, a reuşit - el fiind un as al IT-ului - să recupereze, printr-o sofisticărie tehnică bazată pe "capsule de memorie marginalizată", o parte din arhiva de-atunci a acestei reviste, una dintre cele mai bune în istoria culturală a bătrânei Românii. Acolo am citit o dezbatere despre normalitate, iniţiată de poetul Drăghici. Acesta povesteşte cum, trecând pe strada Icoanei, a văzut versetul cu pricina şi aşa i-a venit ideea unei mese rotunde - ca-n roman, vedeţi, contemporani?! -, plecând de la enunţul-şoc.
Ei bine, printre participanţii la dezbatere este şi bunicul meu, cu o intervenţie ce poartă titlul O femeie, o domnişoară, probabil. Voi cita din acest document de epocă atât cât cred că este necesar pentru voi, contemporanii mei, dar şi pentru o nouă lumină adusă romanului, de ce nu?
"M-am oprit surprins: un verset abisal, scris cu cretă. Un scris elegant, fără nicio ezitare, fluent, neverosimil. Or, mi-am imaginat următoarele. Scrisul era feminin, fără îndoială. Şi conţinutul versetului probează această intuiţie. Aşadar, o femeie, o domnişoară probabil."
Şi, în continuare, în spiritul esteticii lor ficţionalizante, predecesorul meu îşi imaginează ce ar spune această posibilă domnişoară, dacă ar avea posibilitatea să vorbească (exact ca o eroină de roman, care tăifăsuieşte cu autorul, nu?). Iată.
"Eu nu iau chipul acestei lumi. Nu ştiu care dintre noi este normală. Ea, în baza realităţii ei, a faptului că există, se declară normală. Eu, marginală, slabă, fără speranţă, - şi nu e vorba numai de mine, eu sunt purtător de cuvânt, aici - o declar anormală. Pentru că nu-mi dă posibilitatea să-mi urmez visul, mai mult, să am un vis! Este o lume în care principalul scop este supravieţuirea."
Nu avem aici o similitudine aproape totală cu conţinutul romanului? Unde este ficţiune şi unde adevăr istoric? Dar ce contează? S-o urmăm pe domnişoara inventată care ne prezintă adevărul românilor noştri dragi, de demult...
"Aşa că într-o seară rece, când strada Icoanei era pustie, am luat o scară (locuiesc aproape), am fixat-o pe peretele unui imobil acum în paragină şi am scris în trei reprize, cu cretă, punând diagnosticul acestei lumi: întâi am scris "sufletul", mare, fără să-mi tremure mâna, apoi am coborât şi am mutat scara în mijloc, am urcat şi am continuat "meu este", am coborât din nou, am postat scara la extremitatea dreaptă şi am scris cuvântul emblematic, masiv şi imposibil de ocolit, "mort". Am contemplat apoi de jos: era perfect. M-am simţit pentru prima dată normală. M-am simţit deasupra acestei lumi. Poate chiar m-am simţit fericită.
Sunt convinsă: lumea românească la 20 de ani de 1989 îşi are originea aproape în totalitate în pulpana încăpătoare a comunismului. Ce este tranziţia, dacă nu o prelungire a malformării comuniste în alte haine? Ce era normal pe vremea bietului meu tată, cocoşat de lipsuri (comunişti agramaţi, cocoţaţi în funcţii, croitorese conducând aparatul de propagandă), nu diferă esenţial de ce este considerat normal azi (politizarea funcţiei publice, corupţia generalizată, marginalizarea competenţei).
Aşa că da, anormalitatea provine din lipsa normei, a principiului, pe scurt, a educaţiei. Românilor le lipseşte capacitatea, obţinută printr-o educaţie luminată, de a accede la gândirea principială. Aşa se explică faptul că nu avem proiecte naţionale, generale, pentru toţi şi pentru timp lung. Avem numai tactici limitate şi separate radical între ele. O gândire secvenţială rigidă, lipsită de fluenţa şi de liniştea continuităţii. O luptă de gherilă.
Cineva trebuie să îngroape definitiv această lume barbară!"
Opresc aici confesiunea acestui personaj. El este, fără îndoială, alter-ego-ul bunicului. În treacăt, spun că anormalitatea de atunci era o simplă glumă faţă de cea actuală, la 100 de ani distanţă, cu tot respectul cuvenit Supremei MCC! Însă revenind la romanul optzecistului, nu cred că era doar o oglindă a lumii româneşti istorice: era mai ales o viziune ficţională anti-nihilistă prin implozia nihilismului. Vom mai vedea... citind!
... Astăzi a fost foarte cald în Berlin. Întâmplarea face că şi la mine este tot finele lui mai. Dar un mai de peste 100 de ani! Ciudăţenia face că timpul în care se narează povestirea de către bunul meu bunic - între lunile martie şi iulie - este şi timpul citirii şi comentării celor citite, azi, în 2091!
...Senzaţia de singurătate este tot mai apăsătoare. Simt cu toată fiinţa cum intru cu trup şi suflet în paginile acestui roman. Am o atracţie pentru magnificul Cezar, ca şi pentru versatilul Astatin. Lui Cezar îi simt tribulaţiile reţinute şi excesul de forţă internă, pe care abia-abia îl poate ţine în frâu, abia-abia îşi înfrânează pornirea numită de unii criminală, de a pune la colţ, violent, dar drept, o lume căzută.
Însă în ce mă priveşte - şi sunt sigur că şi Cezar a găsit deja aceeaşi soluţie! - am găsit o metodă primitivă, s-ar putea spune, dar eficace, spun eu, de a elibera din mine energii prea mari, poate chiar ostile lumii mele atât de civilizate!
Azi dimineaţă am trecut la fapte: mi-am tăiat o bucată din corp, o părticică, un sfert din degetul mic de la piciorul stâng. A fost o eliberare de presiunea corpului. Mă simt ca plutind. Şchiopătez puţin, dar nu cu totul evident, cum se-ntâmplă de pildă cu Daniel Astatin. Nu. La mine a fost doar un exerciţiu de libertate. N-a curs sânge mult. Doar un pic. Ca şi cum corpul meu era disponibil, în parte, să fie eliminat, pulverizat...
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
