Spuneam (va mai amintiti?) ca pericolul - in ce priveste "Big Brother" - este "in alta parte"... Buuun; in ce parte? Si care ar fi (totusi!) legatura dintre un show "decerebrat" (desi nu e!), infantil si dezlanat (asta cam asa e...) precum "BB" si un film atat de stilizat, de gandit si de, ei da, genial precum "Dogville"?
Formal vorbind, este evident ca nu sunt multe asemanari. Si nici n-ar avea cum: "BB" este Viata-in-direct, cu balbele, timpii morti si lipsa ei de semnificatie puse - lenes - pe tele-tapet... "Dogville" este experimentul perfect si pervers al unui cineast supradotat, o priza bine dozata de Arta care ne tulbura si ilumineaza aratandu-ne bezna din fundul Naturii Umane... Intr-un caz, Viata bate Fictiunea; in celalalt, Fictiunea combate Viata.
Interesant insa ca dispozitivul este acelasi: "mizanscena" unei transparente totale. "Vocea din off" a unui "narator" omniscient. Sforile trase din umbra. Manipularea. In ambele cazuri, spectatorul-cobai nu poate decat sa reactioneze exact ca un cobai... Cu o diferenta - majora - adusa de perversitatea unei tele-viziuni care nu are o viziune, dar care are la dispozitie un instrument mult mai eficace, mai adus-la-zi si mai de temut decat "batrana" Arta, cu subtilitatile ei cu tot: interactivitatea!
Von Trier, in ciuda rafinamentului sau flamboaiant, provocator si "avangardist", nu are cum sa in(tro)duca ceea ce numai televiziunea poate sa faca: interventia publicului in soarta personajelor. Nu este singurul: nici un regizor de film nu are (inca!) aceasta posibilitate. Prin "natura" lui, Cinematograful este prizonierul ecranului pe care se proiecteaza; "visul visat de mai multi oameni in acelasi timp" (definitia data de Cocteau) este al mai multor oameni, intr-adevar - dar nici unul dintre acei oameni nu intra in visul celui de langa el sau in viata de pe ecran! Atunci cand Cinema-ul a gandit totusi aceasta interferenta - vezi Trandafirul rosu din Cairo al lui Woody Allen -, a facut-o, evident, ca proiectie pe un ecran (doua), ca punere-in-abis a unei situatii, ca fabula autoreferentiala: actorii adevarati au ramas pe ecran, publicul adevarat - in sala. Doar teatrul a flirtat cu aceasta conventie-kamikaze - dar, si in acest caz, de cele mai multe ori interactiunea respectiva s-a limitat la un mai viguros captatio, fara urmari serioase asupra actiunii de pe scena... Televiziunea, iata, face pasul mai departe, iar cu "Big Brother" suntem in plina "democratie": "daca vrei sa (nu) mai ramana X, suna la..." Teatrul adus pe ecran de Lars von Trier (cel brechtian) este la antipodul acestei tendinte: el presupune "distantarea", sublinierea artificiosului si a conventiei pentru ca - abia depasite aceste limitari - publicul sa cunoasca, pe parcurs si mai ales la final, "tulburarea" morala care este esenta Artei. Oamenii din "Dogville" o judeca pe Grace (straina aciuata in sanul comunitatii lor), o pun la colt, la zid si la stalpul infamiei - dar spectatorul sta la locul lui si toata "participarea" este mentala si emotionala. In "Big Brother", esti "chemat sa participi"; ce efecte are aceasta injonctiune? Vom vedea in episodul urmator...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
