Helmuth Sturmer a fost scenograful Teatrului de Stat din Sibiu pana in 1977, cand s-a stabilit in Germania. Colaborarea cu regizori ca Vlad Mugur, Andrei Serban, Lucian Pintilie, Silviu Purcarete si Tompa Gabor l-a readus in Romania. Toamna aceasta, a semnat in tandem cu Silviu Purcarete doua premiere: Faust dupa Goethe la Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu si Gianni Schicchi de Puccini la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
- Asadar, la Cluj, cu Gianni Schicci...
- Gianni Schicchi este una dintre cele mai frumoase bucurii ale carierei mele. In teatrul european, povestea cu regizorul de teatru venit in opera a inceput in urma cu vreo 15-20 de ani. Asa s-a reimprospatat imaginea operei, care, la un moment dat, intrase in criza. Am lucrat mult in opera cu Silviu Purcarete, in Anglia si in Germania. Nu e un lucru atat de nou, dar experimentul de a face actorii sa cante reprezinta o mare satisfactie. Sigur, la Cluj, in Gianni Schicchi, avem acum doua roluri acoperite de cantareti, dar, in rest, toate rolurile mai mari sau mai mici sunt cantate de actori si e o bucurie sa vezi cum muzica devine teatru. Mi-a facut placere sa lucrez cu niste actori minunati, scoliti muzical, care au repetat un an partituri foarte complicate, cu o pofta de joc nemaipomenita. La un moment dat, nici nu stii ce e mai expresiv: cantatul sau vorbitul. Iar daca se leaga impreuna intr-o poveste combinata cu pantomima, cu darul actoricesc, realizezi scene unice, care, altfel, nu ar putea sa-ti iasa nici in teatru, nici in opera.
- Nu ne mira optiunea lui Silviu Purcarete pentru opera dupa Faust, unde scenografia are un rol esential in demistificarea iluziei scenice. Noaptea Valpurgiei citeaza miracolele scenotehnice ale operei baroce.
- Nu sunt folosite parodic, ci intr-un fel autoironic. Adeseori stau de vorba cu Purcarete si el se poate induiosa la ceva ce mie mi se pare ingrozitor de kitsch... Dar, in acelasi timp, imi dau seama ce e in spatele gandului lui. E un sindrom de granita: sublimul si penibilul sunt atat de aproape uneori, incat autoironia te salveaza. Esti dator sa crezi pana la un punct, dupa care sa iti spui: "Daca merg mai departe, trebuie sa incep sa rad de mine". Iar asta nu e departe de esenta piesei.
- Autoironia lui Silviu Purcarete transpare chiar si din cele mai serioase spectacole. Ce leaga prietenia dumneavoastra?
- Am simtit amandoi ca putem sa mai si radem de noi. E un spirit ludic care nu trebuie explicat. Am intuit de la bun inceput ca este un om cu care as putea sa lucrez si s-a dovedit ca e adevarat. De fapt, noi ne-am cunoscut tarziu, in anii '95-'96, la Viena. Venise la Wiener Festwochen cu Danaidele. Dupa scurt timp, s-a legat prima colaborare si de-atunci am ramas practic intr-o familie, lucram impreuna, mult si des. Spre norocul meu, am colaborat cu doi mari regizori. Marea prietenie cu Vlad Mugur a fost intrerupta de moartea lui, iar Silviu Purcarete a venit la timp. Am pierdut un mare prieten si am castigat altul. Un scenograf nu poate lucra fara un regizor care sa fie din familia lui vizuala, cu care sa se poata dezvolta, sa poata risca un experiment. Fara un asemenea partener, scenografia ramane o vitrina, mai bine sau mai prost luminata.
- Spectacolele realizate cu Vlad Mugur v-au adus nu doar premii, ci reprezinta un capitol important in biografia dumneavoastra artistica.
- Sigur. Era cu totul diferit fata de colaborarea mea cu Silviu Purcarete, dar, in acelasi timp, era acelasi lucru. Am gasit cheia, zic eu, pentru a-l intelege. Mugur isi imagina un decor imposibil de realizat, dar eu intelegeam ce vrea sa spuna, ce cauta in acea poveste, pentru ca fantezia si gandirea lui erau atat de bogate, incat exista pericolul sa fie prea stufoase. Experienta si prietenia cu el te ajutau sa intelegi ce viseaza sau unde ni se intalnesc visurile referitor la imaginile de pe scena. Si mai avea o calitate extraordinara: avea o minte extrem de tanara, intelegea tineretul. Asta am admirat la el cel mai tare, forta si tineretea lui vesnica. Mergeam impreuna la galerii, la cele mai "ciudate" manifestari culturale. Niciodata nu a spus: "Nu inteleg generatia asta, nu stiu ce vor, pe vremea mea era asa, sau asa". Intotdeauna a spus: "Lasati batranii! Cu tinerii trebuie vorbit. Am ajuns cu totii batrani"...
- Poate am vorbit prea mult depre prietenii regizori si prea putin despre dumneavoastra. In tinerete ati facut si film. Cum ati ajuns sa cedati in favoarea scenografiei teatrale?
- Mi-am inceput activitatea profesionala in cei cativa ani de primavara culturala din Romania, intre '68 si '74. In perioada aceea, erau regizori tineri care doreau sa faca teatru, film: Sandu Tatos, Dan Pita, Mircea Veroiu. Eram prieteni cu totii, lucram ba la teatru, ba la film, pentru ca nu se faceau diferente de meserie pe atunci. Eram proaspeti in profesie, in miscarea si estetica filmului. Am plecat din tara in '77 cand mi-am dat seama ca deceniul urmator va fi dur din punct de vedere cultural-politic. In Germania mai lucrasem, in postura de cetatean roman invitat la teatre din Koln si Munchen. Acolo meseriile sunt despartite: scenografia de teatru si opera e una, iar scenografia de film e complet alta meserie. Cine ma lua sa fac scenografie de film? Se faceau, se fac si astazi, foarte putine filme care au nevoie de scenografie construita. Neavand sansa sa lucrez la un film artistic de valoare, m-a interesat mai mult teatrul. Iar in clipa in care intri in moara teatrului, cand programarile se fac cu un an-doi inainte, nu mai poti astepta sa vezi daca se aduna sau nu finantarile pentru un film.
- Ce ati castigat plecand?
- Mi-am autodemonstrat ca sunt nu doar o forta locala, ca fac fata provocarii unei categorii de teatru pe care o iubeam. In tara primeam reviste din Occident, iar cultura mea de acasa e germana, cunosteam foarte bine ce se intampla in teatrul german, care era cel mai interesant din Europa in acea perioada. Deja obtinusem aici o gramada de succese si m-am gandit ca ori bat pasul pe loc, ori raman pe un soclulet pe care ma asezase lumea. In Romania, asa se intampla: ti-au facut un soclu, te-au pus acolo, acolo ramai. In Occident e altfel: faci trei spectacole proaste, te-au fluierat si ai iesit din afacere. Am castigat, asadar, faptul ca mi-am autodemonstrat ca pot intra in concurenta pentru locul pe care mi l-am dorit. Sigur ca orice plecare, orice rupere de undeva te obliga sa te deschizi pentru alte culturi, pentru alte experiente si castigi intotdeauna rupand niste poduri in spatele tau. Castigi si pierzi in acelasi timp, ca apoi sa revii, sa refaci podul.
- Ati spus cuvantul important: sa revii. Revenirea in teatrul romanesc se leaga de colaborarea cu regizori romani care lucreaza si aici, si in Europa.
- E o revenire la normal, o reintrare in teatrul european. E foarte important pentru Romania ca tinerii incep sa circule la festivaluri, ca primesc burse. Incepi sa te simti bine cu romanii peste tot, sa simti ca se misca si se informeaza. Sigur ca de azi pe maine nu sunt posibile minuni, dar, de fapt, ceea ce se intampla astazi in filmul si teatrul din Romania e o mica minune, privita din afara. Fata de cum s-a dezvoltat societatea, cultura are douazeci de pasi in fata. Din pacate, societatea a ramas in urma.
Interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
