O categorie până la urmă marginală în sistemul de control al statului totalitar, informatorii Securităţii au ajuns să poarte în ochii multora principala vină pentru abuzurile comise în cei 45 de ani de comunism românesc. Mai mult, autorii unor acţiuni condamnabile par să trezească un interes minor, în timp ce acuzaţiile se îndreaptă, paradoxal, spre unele dintre victimele aparatului represiv. În urma studiului a sute de dosare din Arhivele Securităţii, Gabriel Andreescu încearcă să arate cât adevăr şi câtă manipulare sînt în acuzaţiile aduse unor bine-cunoscuţi oameni de cultură români, ale căror cazuri au constituit de multe ori subiect de polemică aprinsă. Volumul său oferă cititorului asaltat de informaţii contradictorii, care discreditează procesul deconspirării, o cheie de interpretare a unor personaje şi situaţii controversate.
Gabriel Andreescu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. A militat pentru respectarea drepturilor omului încă sub regimul comunist, fiind unul dintre disidenţii care s-au opus deschis lui Ceauşescu şi regimului său autoritar. Începând cu anul 1990 a iniţiat înfiinţarea unor organizaţii nonguvernamentale, printre care Comitetul Helsinki Român, Centrul de Studii Internaţionale, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă. Este director al Noii Reviste de Drepturile Omului. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut: Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă (1997); Locurile unde se construieşte Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu (2000); Ruleta. Români şi maghiari, 1990-2000 (2001); Naţiuni şi minorităţi (2004); Reprimarea mişcării yoga în anii '80 (2008); L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă (2009). A editat Naţionalişti, antinaţionalişti. O polemică în publicistica românească (1996), Problema transilvană (în colaborare cu Gusztáv Molnár, 1999), Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă. Vol. I: 1979-1985 (împreună cu Mihnea Berindei, 2010) şi Comentarii la Constituţia României (în colaborare cu Miklós Bakk, Lucian Bojin şi Valentin Constantin, 2010).
Dezbaterea relaţiei dintre oamenii de cultură asupra cărora a fost aruncată stigma colaboraţionismului şi Securităţii ar fi avut o cu totul altă evoluţie dacă aceştia s-ar fi putut apăra. În majoritatea cazurilor, nu au putut. Sarcina intelectualilor care-şi luaseră postura de procurori şi judecători ai colegilor lor a fost mai uşoară. Faptul că atât lor, cât şi spectatorilor le lipsea cunoaşterea necesară, cel puţin în parte, a simplificat şi mai mult lucrurile. Între acuzatori se aflau şi istorici, şi cercetători ai realităţilor comunismului, precum şi oameni cu experienţă în investigarea arhivelor literare. Doar că implicarea acestora s-a făcut fără punerea în valoare a competenţelor pe care - se presupune - le-ar fi avut în raniţa lor intelectuală. Dovada este uşurinţa şi vehemenţa cu care s-au pronunţat cu privire la conţinutul unor dosare niciodată consultate. Cu greu se poate imagina o discreditare profesională mai făţişă decât refuzul de a confrunta ideile cu materialul faptic ce stă la dispoziţie.
Poate nu s-ar fi ajuns la o astfel de situaţie dacă standardele activităţii de deconspirare ar fi fost elaborate de o instituţie performantă, care să se bucure de credibilitate publică. Atunci când a început manipularea dosarelor care face subiectul acestui volum, instituţia dedicată deconspirărilor, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), exista de câţiva ani. Consiliul oferea însă, în locul standardelor, scandaluri, abuzuri şi ratări.
Nici ratările Colegiului nu ar putea fi înţelese fără a le proiecta pe fundalul mai larg al acţiunilor de sabotare a procesului deconspirării. Adoptarea unei legi a accesului la propriul dosar şi a devoalării secretelor din Arhiva Securităţii ar fi fost firească şi de efect imediat după revoluţie, cum s-a întâmplat în RDG. Promovarea unui astfel de act normativ s-a dovedit imposibilă până la căderea "regimului Iliescu", garantul imunităţii eşalonului doi al regimului Ceauşescu. Mai greu ar fi fost de explicat evitarea unei legi a deconspirării din momentul în care România ajunsese să fie condusă de Convenţia Democratică din România, iar şef al statului devenise profesorul Emil Constantinescu. Iniţiativa practică a redactării unui proiect de lege în materie îi aparţine lui Constantin Ticu Dumitrescu, anunţată încă la începutul anului 1990. S-a făcut caz (inclusiv de către autor) de distrugerea proiectului prin amendarea textului original. În realitate, propunerea legislativă a lui Constantin Ticu Dumitrescu, care includea şi prevederi de ordinul lustraţiei, scurtă, simplă, scrisă cu bună intenţie, era departe de nuanţele şi exigenţele legislative cerute. Elaborarea unui text al accesului la propriul dosar şi al deconspirării Securităţii peste varianta iniţială fusese o necesitate.
Adoptarea legii a fost amânată din 1997 în 1998, apoi din 1998 în 1999, când în sfârşit a ieşit la lumină, la sfârşitul anului (9 decembrie 1999). Blocarea demersului legislativ timp de trei ani în timpul mandatului preşedintelui Constantinescu s-a făcut prin introducerea a zeci de amendamente, unele rizibile, sau prin trimiterea către Parlament a unor proiecte alternative chiar în ultimul moment.
Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică stabilise constituirea Colegiului CNSAS şi începerea activităţii până în cel mult două luni de la intrarea ei în vigoare. Sabotarea actului normativ a început din primul moment. Mai întâi, prin intervenţia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, care a anunţat că nu există documente privind legături cu Securitatea ale membrilor Cabinetului Isărescu, atunci la conducerea Executivului. Deşi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării nu avea competenţe în acest sens, şi-a adjudecat atribute ale viitorului CNSAS, arătând cine are puterea în materie.
A urmat compromiterea legii de către Partidul Democrat. Petre Roman, atunci la conducere, a avut ideea de a-i propune pe Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri ai Partidului Comunist Român, drept candidaţi ai PD la Colegiul CNSAS. Actul normativ nu permitea o astfel de invenţie. Calitatea de membru al Colegiului Consiliului putea fi acordată doar persoanelor care nu făcuseră vreodată parte din partide politice. Cei doi preferaţi ai liderului Petre Roman au acceptat propunerea. Includerea lor pe lista primului Colegiu, prin votul acordat de Parlament, în ciuda unor critici publice, a creat noii instituţii o problemă de legitimitate.
Alte amânări faţă de termenele legii au apărut în procesul numirii conducerii Colegiului CNSAS şi adoptării regulamentului de organizare şi funcţionare. În loc de cel mult 35 de zile, conform legii, procesul a durat circa cinci luni, finalizându-se la 16 mai 2000. Astfel, membrii celor două Camere şi membrii Colegiului CNSAS au contribuit împreună la sabotarea condiţiilor care ar fi permis investigarea oamenilor politici la alegerile din anul 2000, în conformitate cu atribuţiile.
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii avea desigur nevoie de un sediu. Legea impusese Primăriei Municipiului Bucureşti să asigure CNSAS spaţiul corespunzător în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a actului normativ. Primăria nu avea să-şi îndeplinească obligaţia legală niciodată, iar Colegiul CNSAS nu a făcut demersul firesc într-un astfel de caz, adică să se adreseze justiţiei. Sediul provizoriu a fost plasat în Palatul Parlamentului. Or, accesul în Palat era dificil şi, dacă se dorea, putea fi făcut imposibil. Luni de zile, Colegiul CNSAS s-a ascuns de beneficiarii Legii nr. 187/1999. A cerut ca telefoanele sale să fie ţinute la secret, fapt cu totul contrar statutului de instituţie publică. Să ajungi să depui o cerere pentru accesul la propriul dosar ori să întrebi, cum permitea legea, despre eventuala colaborare cu Securitatea a unui demnitar presupunea utilizarea unei adrese. Nici aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa potenţialilor beneficiari. În sfârşit, în luna ianuarie 2001, CNSAS a închiriat o clădire pe strada Dragoslavele. Era improprie pentru deţinerea arhivei şi trebuia plătită o sumă exagerată, fapt care a redus ani la rând bugetul operaţional al instituţiei. Luni în şir a lipsit de pe sediu firma instituţiei.
Putem concluziona că de la înfiinţarea sa până la jumătatea anului 2001, când împiedicarea cetăţenilor români de a-şi exercita drepturile devenise un subiect scandalos, Colegiul CNSAS şi-a sabotat propria activitate. Mai precis, a împiedicat punerea în practică a Legii nr. 187/1999.
Cele enumerate sunt deficienţe şi abuzuri ale primului Colegiu al CNSAS în organizarea activităţii proprii. Li s-au adăugat greşelile de aplicare a prevederilor actului normativ pe care Colegiul era chemat să-l administreze. Gafele s-au ţinut lanţ. Regula legii era ca persoanele candidate la poziţii de demnitate publică să poată decide dacă eventuala lor colaborare va fi făcută publică ori nu. Dacă nu doreau, trebuiau să se retragă din competiţia electorală. Lui Marcian Bleahu, candidat la Primăria Bucureştiului în anul 2000, pe listele CDR, nu i s-a lăsat această posibilitate. CNSAS a dat verdictul "M.B. a fost colaborator al Securităţii ca poliţie politică" şi l-a anunţat public fără discuţia pregătitoare cu acuzatul. Marcian Bleahu a deplâns demersul Colegiului, iar acesta a refuzat să-şi exprime regretele pentru cele întâmplate chiar atunci când greşeala a devenit subiect de presă.
Primele rezultate ale verificării candidaţilor la alegerile generale au fost date publicităţii la 23 noiembrie 2000. Colegiul CNSAS a inventat cu această ocazie categoria "colaboratori cu Securitatea, dar fără activitate de poliţie politică", distincţie neprevăzută de lege care dilua diferenţa dintre colaboratori şi necolaboratori, sporind confuzia.
Ca şi cum cele enumerate nu ar fi fost suficiente, primul Colegiu a dat publicităţii rezultatele unor verificări doar parţiale ale candidaţilor PRM şi PD. Practic, CNSAS a intervenit în alegerile din anul 2000, căci prin informarea asimetrică a opiniei publice a avantajat anumite formaţiuni în detrimentul altora. Într-o democraţie autentică, o astfel de acţiune ar fi dus la destituirea membrilor Colegiului.
În concluzie, primul Colegiu are o serioasă responsabilitate de natură instituţională în administrarea obiectului său de activitate. A încălcat statutul CNSAS, a afectat şi vieţile unor oameni. Una dintre primele victime ale Colegiului CNSAS a fost Ludovic Rákóczi, fost deputat UDMR şi candidat al Uniunii în anul 2000. A fost acuzat de activităţi de poliţie politică întrucât răspunsese la interogatorii pe când locuia în zona frontierei. Domnul Rákóczi a depus o contestaţie, CNSAS a recunoscut că a greşit, dar răul fusese făcut: a trebuit să se retragă de pe lista Uniunii, iar în familie întreaga istorie a fost resimţită dramatic. Colegiul nu s-a simţit obligat să comunice opiniei publice eroarea. Ar fi de pus întrebarea: se poate face oare o ierarhie de responsabilitate între atingerile aduse de Colegiul CNSAS mecanismelor democratice şi nedreptăţile făcute unor oameni nevinovaţi?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
