Câteodată îl surprind pe David, la nici trei ani, cu o privirefixă, serioasă. Îşi aşază mâna pe obraz, ca şi când ar dori să seasemene cu Gânditorul de la Hamangia. Un părinte nebun, veţi spune- devenit lunatic, mult prea încântat de aptitudinile încăneîmplinite ale copilaşului. Când îl văd totuşi aşa, mi-l închipuigândindu-se la ceva peste douăzeci de ani. Atunci, chiar se vagândi. Va medita. Acum însă a prins doar poza unui om matur, pecare l-o fi văzut de curând. Şi ceea ce mie mi se pare o notămeditativă este doar copierea posturii unui adult.
Câteodată David esenţializează impulsurile auditive şi vizuale,contopindu-le în câteva cuvinte. Dacă aude deodată cuvinte preamulte pentru urechiuşa lui mititică, se opreşte locului. Ca şi cumcuvintele i-ar tăia din elanul înnăscut. Ca şi cum cuvintele i-arfura din mişcare. Stă şi parcă vrea să le prindă din zbor,cuvinele, aşa cum se năpustesc ele spre el. Nu se lasă şi merge peurma lor. Începe să vorbească. Nu îndrugă vrute şi nevrute, abiacâteva cuvinte nu prea lungi, căci i se împleticeşte limba,obişnuită până mai an cu ţipete ascuţite, dar nuanţate, şi sunetenearticulate.
E prea mică limbuţa lui şi nu poate să le formuleze pe toate celeînvăţate din zbor. Încă. Nu poate pronunţa r. Nu-i reuşeşte astanici doi ani mai târziu. Cum să pună el limba pe dinţii din parteastângă, cu gura uşor deschisă, şi s-o ia tot repede la o parte.Prea greu. Aşa că r se împleticeşte, devenind tot mereu un l.Ulechile, cum ar spune el, le are însă larg deschise la tot ce sesporovăieşte în jurul lui. Auzul fin nu ratează nimic.
Aşa se face că într-o seară călduroasă, Cristina, mama lui, aexclamat nervoasă, vorbind cu tatăl lui Daviduţu la telefon: "Tataa pierdut trenul de la Galaţi". Şi tare s-a mai supărat mama, s-aîmbufnat, a fost iritată. David nu s-a supărat, nici nu s-aîmbufnat, nici vorbă să se irite aidoma mamei lui. Nici măcar nus-a pus pe plâns în semn de solidaritate cu cea care l-a ţinut nouăluni în pântece şi pe deasupra l-a mai şi alăptat un an. Nooo,nimic din toate astea. A spus doar, absolut liniştit, raţional şiînţelegător cu soarta: "Tata a pieldut Galaţiu'". Tata, ce-i drept,a câştigat Galaţiul, dar a pierdut Bucureştiul. Nu l-a câştigatdefinitiv, ci doar temporar, fiind nevoit să se scoale a doua zi încrucea nopţii, ca să prindă trenul pierdut cu o seară în urmă. Abiadupă ce s-a suit în trenul de Bucureşti a pierdut Galaţiul.Realitatea nu contează, dacă a avut sau nu dreptateDavidchenu-liebelenu, ci mai degrabă există cu adevărat ceea cerămâne pentru noi, în noi, şi anume expresia concentrată, serioasă,filosofică a Daviduţului, cum că tatăl lui a pierdut un oraşîntreg, cu combinatul siderurgic indian şi cu Dunăre cu tot.Iremediabil.
O să ziceţi că exagerez şi-l laud pe fiul meu prea mult, că amluat-o razna şi descopăr calităţi inexistente, că am sindromulpărintelui de copil genial. Pericolul există. Când vine vremeapentru spălat de la începutul serii, tocmai înainte de culcare,Omama, adică bunica lui, îi spune copilaşului: "Acum ne ducem să nespălăm". David nu se mulţumeşte să râdă bucuros ca mai an, când nugrăia prea multe, le ţinea pentru el. Nu o ia la fugă la baie,dornic de acţiune neostoită - cu toate că tot mai este îmbrăcat,dar împlinit de bucurie că înţelege ce este o baie de seară pentrucopilaşu-drăgălaşu, însoţind goana de preamarea lui bucurie, săîntâlnească apă multă, săpunul, periuţa şi pasta de dinţi -, încâtsă uite de tot şi de toate. Nooo, noooooo. Liebeluţu se uită fixspre lampa din plafon, obiectul lui preferat din casă, şi zice: "Nespălăm, că lumea e muldală". David a devenit astfel întreaga lume.Pentru noi este întreaga lume orişicum. Nu mi-am închipuit însă căo s-o spună aşa, pe şleau. Să audă toţi. Cel puţin toţi prezenţi încameră. Şi stau iarăşi să mă gândesc dacă el, un copilaş, chiarvede crâmpeie de adevăr sau doar omite cuvinte prea complicatepentru o guriţă prea mică?
Intru într-o dimineaţă în cameră la Davidchen şi se trezeşte brusc,cum nu i-e felul. Îndeobşte îi place să se tot întoarcă de pe-oparte pe alta în pătuţul lui, să frământe perna până se face unghemotoc mic, să se joace cu cearceaful, să se ascundă sub el,râzând cu gura până la urechi. Apoi, cere să fie acoperit cupăturica lui, după care să fie descoperit, să-şi scoată picioruşeleafară din pat, să le bage înapoi şi tot aşa, ca şi cum ar pipăilumea. După care începe joaca cu Patrickuţ, câinele lui de pluşverde - un câine irlandez foarte catolic -, pe care-l strânge-nbraţe mai să-l sufoce de-atâta dragoste.
Acum se ridică precum un arc. Se-ntoarce într-o clipită sprefereastră şi-ntreabă cu ochii cârpiţi de somn, dar nedumerit nevoiemare: "Şi sooaaaalele?!?" Mă opresc. Tocmai am tras oblonul de laîncăpere. Soare, nu. Şi David repetă, fără supărare, cu siguranţă,însă dornic de un răspuns imediat şi limpede, iar timbrul lui seapropie ameninţător de ţipăt: "Şi soooaaaalele?!" Nu ştiu ce să-irăspund. David a văzut c-am tras oblonul dar n-a apărut soarele.Mare surpriză. Băieţelul meu pare să se fi trezit cu adevărat mairepede, dar este tare nedumerit, aşa că întreabă: "Soalele cândvine în casă?!?"
Aprilie 2008
August 2010
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
