Cartea lui David (I). Copilul căzut pe gânduri
Câteodată îl surprind pe David, la nici trei ani, cu o privire
fixă, serioasă. Îşi aşază mâna pe obraz, ca şi când ar dori să se
asemene cu Gânditorul de la Hamangia. Un părinte nebun, veţi spune
- devenit lunatic, mult prea încântat de aptitudinile încă
neîmplinite ale copilaşului. Când îl văd totuşi aşa, mi-l închipui
gândindu-se la ceva peste douăzeci de ani. Atunci, chiar se va
gândi. Va medita. Acum însă a prins doar poza unui om matur, pe
care l-o fi văzut de curând. Şi ceea ce mie mi se pare o notă
meditativă este doar copierea posturii unui adult.
Câteodată David esenţializează impulsurile auditive şi vizuale,
contopindu-le în câteva cuvinte. Dacă aude deodată cuvinte prea
multe pentru urechiuşa lui mititică, se opreşte locului. Ca şi cum
cuvintele i-ar tăia din elanul înnăscut. Ca şi cum cuvintele i-ar
fura din mişcare. Stă şi parcă vrea să le prindă din zbor,
cuvinele, aşa cum se năpustesc ele spre el. Nu se lasă şi merge pe
urma lor. Începe să vorbească. Nu îndrugă vrute şi nevrute, abia
câteva cuvinte nu prea lungi, căci i se împleticeşte limba,
obişnuită până mai an cu ţipete ascuţite, dar nuanţate, şi sunete
nearticulate.
E prea mică limbuţa lui şi nu poate să le formuleze pe toate cele
învăţate din zbor. Încă. Nu poate pronunţa r. Nu-i reuşeşte asta
nici doi ani mai târziu. Cum să pună el limba pe dinţii din partea
stângă, cu gura uşor deschisă, şi s-o ia tot repede la o parte.
Prea greu. Aşa că r se împleticeşte, devenind tot mereu un l.
Ulechile, cum ar spune el, le are însă larg deschise la tot ce se
sporovăieşte în jurul lui. Auzul fin nu ratează nimic.
Aşa se face că într-o seară călduroasă, Cristina, mama lui, a
exclamat nervoasă, vorbind cu tatăl lui Daviduţu la telefon: "Tata
a pierdut trenul de la Galaţi". Şi tare s-a mai supărat mama, s-a
îmbufnat, a fost iritată. David nu s-a supărat, nici nu s-a
îmbufnat, nici vorbă să se irite aidoma mamei lui. Nici măcar nu
s-a pus pe plâns în semn de solidaritate cu cea care l-a ţinut nouă
luni în pântece şi pe deasupra l-a mai şi alăptat un an. Nooo,
nimic din toate astea. A spus doar, absolut liniştit, raţional şi
înţelegător cu soarta: "Tata a pieldut Galaţiu'". Tata, ce-i drept,
a câştigat Galaţiul, dar a pierdut Bucureştiul. Nu l-a câştigat
definitiv, ci doar temporar, fiind nevoit să se scoale a doua zi în
crucea nopţii, ca să prindă trenul pierdut cu o seară în urmă. Abia
după ce s-a suit în trenul de Bucureşti a pierdut Galaţiul.
Realitatea nu contează, dacă a avut sau nu dreptate
Davidchenu-liebelenu, ci mai degrabă există cu adevărat ceea ce
rămâne pentru noi, în noi, şi anume expresia concentrată, serioasă,
filosofică a Daviduţului, cum că tatăl lui a pierdut un oraş
întreg, cu combinatul siderurgic indian şi cu Dunăre cu tot.
Iremediabil.
O să ziceţi că exagerez şi-l laud pe fiul meu prea mult, că am
luat-o razna şi descopăr calităţi inexistente, că am sindromul
părintelui de copil genial. Pericolul există. Când vine vremea
pentru spălat de la începutul serii, tocmai înainte de culcare,
Omama, adică bunica lui, îi spune copilaşului: "Acum ne ducem să ne
spălăm". David nu se mulţumeşte să râdă bucuros ca mai an, când nu
grăia prea multe, le ţinea pentru el. Nu o ia la fugă la baie,
dornic de acţiune neostoită - cu toate că tot mai este îmbrăcat,
dar împlinit de bucurie că înţelege ce este o baie de seară pentru
copilaşu-drăgălaşu, însoţind goana de preamarea lui bucurie, să
întâlnească apă multă, săpunul, periuţa şi pasta de dinţi -, încât
să uite de tot şi de toate. Nooo, noooooo. Liebeluţu se uită fix
spre lampa din plafon, obiectul lui preferat din casă, şi zice: "Ne
spălăm, că lumea e muldală". David a devenit astfel întreaga lume.
Pentru noi este întreaga lume orişicum. Nu mi-am închipuit însă că
o s-o spună aşa, pe şleau. Să audă toţi. Cel puţin toţi prezenţi în
cameră. Şi stau iarăşi să mă gândesc dacă el, un copilaş, chiar
vede crâmpeie de adevăr sau doar omite cuvinte prea complicate
pentru o guriţă prea mică?
Intru într-o dimineaţă în cameră la Davidchen şi se trezeşte brusc,
cum nu i-e felul. Îndeobşte îi place să se tot întoarcă de pe-o
parte pe alta în pătuţul lui, să frământe perna până se face un
ghemotoc mic, să se joace cu cearceaful, să se ascundă sub el,
râzând cu gura până la urechi. Apoi, cere să fie acoperit cu
păturica lui, după care să fie descoperit, să-şi scoată picioruşele
afară din pat, să le bage înapoi şi tot aşa, ca şi cum ar pipăi
lumea. După care începe joaca cu Patrickuţ, câinele lui de pluş
verde - un câine irlandez foarte catolic -, pe care-l strânge-n
braţe mai să-l sufoce de-atâta dragoste.
Acum se ridică precum un arc. Se-ntoarce într-o clipită spre
fereastră şi-ntreabă cu ochii cârpiţi de somn, dar nedumerit nevoie
mare: "Şi sooaaaalele?!?" Mă opresc. Tocmai am tras oblonul de la
încăpere. Soare, nu. Şi David repetă, fără supărare, cu siguranţă,
însă dornic de un răspuns imediat şi limpede, iar timbrul lui se
apropie ameninţător de ţipăt: "Şi soooaaaalele?!" Nu ştiu ce să-i
răspund. David a văzut c-am tras oblonul dar n-a apărut soarele.
Mare surpriză. Băieţelul meu pare să se fi trezit cu adevărat mai
repede, dar este tare nedumerit, aşa că întreabă: "Soalele când
vine în casă?!?"
Aprilie 2008
August 2010