Prima parte a acestui volum*) cuprinde articole scrise în anii 1984-1990 despre filme pe care mai nimeni nu le vedea în epocă. Majoritatea articolelor au fost publicate în revista Cinema. Paradoxal şi aici direcţia din epocă a revistei are o responsabilitate "subversivă" la adresa regimului. "Ea mi-a permis să scriu, spune Mircea Deacă în Introducerea volumului - despre filmele care se vedeau numai undergound, pe casete video VHS piratate şi niciodată pe ecranele din sistemul socialist de distibuţie cinematografică. Pe scurt, colegiul redacţional (Adina Darian şi Ecaterina Oproiu) mi-a dat posibilitatea de a scrie articole de film fără nici o referinţă la regimul comunist. Probabil că în felul lor se răscumpărau prin intermediul altuia şi lăsau pe cineva să scrie liber despre film într-o epocă de apologii comuniste. O singură dată am fost cenzurat în măsura în care mi s-a reproşat că afirm că ultimele filme ale lui Antonioni sunt filmele unui cineast care-l copiază pe mai tânărul Antonioni. Mai ales că-l «devalorizam» pe regizorul italian într-un număr în care un film românesc de propagandă era catalogat pe prima pagină drept o realizare epocală pentru cinematograful din «toate timpurile»."
Partea a doua cuprinde eseuri şi studii elaborate după 1990, parte în Franţa, în periodice de specialitate şi intervenţii universitare, parte în revista Cultura. "Revista citată, continuă autorul, îmi respectă libertatea de expresie şi nu îmi impune nici un limbaj pe gustul unui public pauper intelectual nici nu îmi pune în faţă condiţionările rating-ului, audienţei sau a unei legi nescrise a capitalismului de rentabilitate. Articolele care apar în această publicaţie sunt fie prea lungi, fie prea academice, dar nimeni nu mă cenzurează şi le mulţumesc pentru această toleranţă."
Ceea ce propune această culegere de eseuri este o abordare a criticii audiovizualului atât prin prisma unui instrument lingvistic de interpretare, cât şi a unuia grafic. Intervenţia criticului nu e restrânsă la verbal ci operează - nonlingvistic - prin extrasul ilustrativ (o selecţie) şi scalpelul sau bisturiul scopic (adică în termeni mai puţin cripto medicali: o tăiere, o incizie vizuală a unui discurs temporal-vizual). Textul critic reflectă în aceste condiţii şi o viziune, o operaţie vizuală asupra discursului audiovizual; o memorie sau o recontextualizare afişată. Criticul devine astfel nu numai un analist verbal ci şi un operator vizual. Camera de filmat a regizorului pe care o înglobează criticul în instatanee reproduse ca citat devine în discursul său o cameră analitică; o critică vizuală; o perspectivă critică: o nouă (în)cadrare. Criticul operează interpretarea discursului audiovizual cu ajutorul unei alte camere care imobilizează şi re-cadrează opera cineastului, a regizorului. O camera secundă.
Ce reţinem din filme? Etichete emoţionale şi instantanee schematice (de substanţă onirică). Discursul critic clasic respectă şi suportă o intervenţie strict verbală. De ce nu şi una vizuală? De ce nici un critic nu îşi permite să des-figureze vizual şi critic obiectul la care face referinţă? De ce nu propune un discurs critic vizual? Un gest fondator de critică vizuală îi aparţine lui Marcel Duchamp atunci când îi face mustăţi Giocondei. Pentru că gestul ar introduce o indistincţie - un echivoc - între obiectul discursului şi expresia subiectivităţii artistului-interpret ? Pentru că astfel ar elimina distincţia dintre critic şi artist? Şi de ce nu am înţelege acest tip de discurs? Lectorul de carte şi spectatorul de film pot să facă sens şi dintr-o suită de semne pe hârtie şi dintr-o secvenţă de umbre pe ecran.
Camera secundă este şi camera care este în spatele camerei de filmare. Orice cameră cuprinde două instanţe. O primă instanţă este ceea ce percepem la prima vizionare. A doua vizionare, mentală de astă dată, o contextualizează pe prima într-un domeniu de sens înglobant. Un simplu exemplu ar fi camera subiectivă cu ajutorul căreia vedem ceea ce vede un personaj. Camera secundă este totodată camera realizatorului-narator care o înglobează pe prima în discursul său. Altfel spus camera cinematografică este o suprapunere de camere-puncte de vedere sau de focare narative.
*) Mircea Deaca, Camera secundă, editura Brumar, 2011
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
